Din turnul castelului visele noastre ne strigă ajutorul

Cine n-a zis măcar o dată până acum că viaţa e nedreaptă? Că toate merg pe dos? Că “nu-i corect”, că toate-n capul nostru cad grămadă, mereu cum nu trebuie? Cine nu s-a plâns de cum merg treburile… măcar o dată?

Mama ei de viaţă! Că de, de, de nu ne enervăm noi odată pe ea… de nu se vede! Pe ea. Dar pe noi nu ne mai enervăm deloc. Despre noi nu gândim că poate o comitem pe undeva puţin strâmb. Sau poate de fapt nu comitem nimic… deloc. Fapt care are ca urmare tot un fel de nimic, care uneori ia înfăţişarea unui haos. Sau a sărăciei. Sau a tristeţii. Sau a singurătăţii.

Da. Vorbesc de lipsa acţiunii necesare pentru ca ceva ce ne dorim să se întâmple. Noi vrem. Vreeem. Şi să se întâmple eventual toate singure, de la sine, de la Dumnezeu, de oriunde, dar să se întâmple. Iar noi să stăm. Să stăm şi să aşteptăm să se întâmple. Şi să scuipăm în viaţă, s-o facem în fel şi chip… dacă nu ne dă ce, cum şi când vrem.

Dar cum oare altfel putem dobândi o înfăţişare cinstită şi corectă pentru viaţa noastră dacă nu făcând ceva pentru ea în direcţia asta?

Ce-ar fi să schimbăm puţin perspectiva? Să privim puţin viaţa ca pe o poveste în care noi suntem prinţul, iar bucuria vieţii noastre este prinţesa pe care trebuie să o salvăm. Ne cam trebuie o armă, nişte cunoştinţe de mânuire a ei şi nişte abilităţi de a trece prin diferite dificultăţi şi de a învinge diverşi răufăcători, inclusiv pe cel suprem aflat la poarta castelului unde prinţesa noastră stă închisă-n turn. Arma trebuie construită, cunoştinţele şi abilităţile dobândite, nu-i aşa? Altfel… la revedere, prinţesă! O ia zmeul cel rău de nevastă şi noi rămânem prinţi singuri şi trişti, rătăcind până la sfârşit.

Acum… să luăm arma, cunoştinţele, abilităţile şi prinţesa din poveste şi să le transpunem în viaţa reală. Şi să ne-amintim de momentul când am zis ultima dată că “viaţa e nedreaptă”. Cum am ajuns la concluzia asta? Folosind ce armă, ce cunoştinţe, ce abilităţi şi pentru ce prinţesă? Ne mai amintim? Au existat oare toate astea?

Aş zice mai bine… ca înainte de a ne grăbi să acuzăm viaţa de nedreptate, să ne gândim cam ce ne dorim noi de la ea. Zic să scoatem la suprafaţa sufletului nostru locul de muncă dorit, familia mult visată, casa, prietenii, vacanţele, banii, tot. Tot ceea ce putem vedea bun cu ochii minţii în viitorul nostru. Iar mai apoi să ne gândim cam de ce arme, cunoştinţe şi abilităţi avem nevoie să umblăm, să lucrăm şi, uneori, să şi luptăm pentru a dobândi ceea ce ne dorim. Şi să începem să le construim pe fiecare în parte. Câte puţin. Câte puţin azi, câte puţin mâine, luna asta o armă, luna viitoare o abilitate nouă, anul viitor un vis atins. O casă cumpărată. Sau o vacanţă binemeritată. Sau chiar propria noastră afacere.

Să construim câte ceva zi de zi. Lună de lună. An de an. Vis după vis. Dorinţă după dorinţă. Şi jur eu că atunci când vom observa cu adevărat cum funcţionează lucrurile de fapt… când vom observa cum se împlinesc visele de fapt… şi anume cu un pic de muncă şi efort depuse… nici prin cap nu va mai îndrăzni a ne trece gândul că viaţa e nedreaptă. Ba din contra. Atunci vom şti că viaţa e dreaptă. În totalitate. Vom înţelege că viaţa e atât de dreaptă de fapt… încât o vom cinsti ca pe cel mai de preţ lucru avut.

Eu o iubesc şi îmi doresc să fie ca până acum şi de azi înainte şi pentru totdeauna. Pentru ca noi să reuşim toţi să o cunoaştem şi să o înţelegem. Pentru ca noi să reuşim toţi să ne cunoaştem pe noi şi să înţelegem modul cum funcţionăm. Şi cum împlinim lucruri… cu propriile noastre minţi, suflete şi mâini.

Viaţa nu e nedreaptă. Deloc. Ea este de fapt cel mai frumos, cinstit şi iubit cadou care ne putea fi oferit vreodată în toată existenţa noastră. Aşadar… să nu lăsăm prinţesa s-aştepte prea mult!

Lasă un răspuns