Dificultățile vieții sunt doar noi șanse

Iar și iar… despre eșec, da. Reiau la infinit, tocmai pentru că eșecul ăsta ne ține pe loc, fie că deja am dat cu nasu-n el, fie că doar ne e frică de el ca de moarte și facem tot ce-i necesar să-l ocolim.

Toți eșuăm, încă de când suntem copii, la un nivel mai mic sau mai mare. Tuturor ni s-a întâmplat sigur, spre exemplu, în copilărie, să rupem arma din mâna roboțelului de plastic al prietenului nostru de la grădi, dacă nu chiar mâna prietenului nostru de la grădi… sau capul păpușii de la bunica, aia de care trebuia să avem cică grijă ca de o icoană. Sau am desenat-o cu pix pe față, ă? Nu?

Am murit din cauza aia? Nu. Încă suntem în viață. Nu ne-a luat nimeni gâtul, deși am comis-o. Am eșuat în a fi atenți, în a fi… ca la carte.

Așa se întâmplă și la vârste mai înaintate. Da, știu că eșecul crește în proporții odată cu vârsta, știu că el poate ajunge până la a fi zdrobitor, un șoc atât de mare, că ne zgâlțâie întreaga viață din țâțâni. Știu. Dar nu eșecul în sine ne pune la pământ, ci atitudinea pe care noi o avem vis-à-vis de el.

Aici ne împărțim în două categorii. Plângăcioșii și curajoșii. Noi, ăștia plângăcioșii, ne lamentăm, ne plângem singuri de milă și ne scuzăm de la a mai încerca o dată, pentru că “Uite ce mi s-a întâmplat, dacă m-a mâncat în dos să încerc!”… iar noi, ăștia curajoșii, zicem “A, da?! Stai că-ți arăt eu ție!”, ne ridicăm, ne scuturăm de praf, ne umflăm în piept și-n pene exact ca niște cocoși și mai băgăm o fisă, cu gândul că… “Fie ce-o fi, eu nu mă opresc!”.

Așadar, repet a mia oară. Nu eșecul ne pune la pământ, el doar ne oferă nouă posibilitatea de a alege între a sta jos și a merge mai departe. Noi avem posibilitatea să facem din eșecuri niște… simple scuze sau… povestea aia frumoasă care stă în spatele succesului nostru.

Eșecul ăsta este, de fapt… un fel de profesor. El ne împinge pe ușa școlii vieții și ne trece prin toate clasele, în ordinea lor crescătoare. Ne trece “prin ploaie și vânt”, “prin furcile caudine”, “prin ciur și prin dârmon”. Prin de toate. Ca să aflăm cum e și ce-avem de făcut cu… ce-am aflat. Pentru mai bine. Pentru mai binele nostru. Pentru toate alea la care visăm noi și pentru multe altele frumoase pe care nici nu ni le putem încă imagina.

Eșecul ne provoacă. Provoacă dorințele din noi. Cât de mari sunt? Cât de puternice? Cât de… reale?

Și… nu degeaba se zice că important este să facem primul pas. E cel mai greu, nenorocitul. Primul pas, la prima vedere, e zmeul din poveste. Odată făcut însă, se dovedește a fi el însuși chiar spaima zmeilor. Ăla care împrăștie orice frică, orice amânare, orice fugă de realitate.

Orice lipsă de răbdare. Pentru că, nu-i așa, n-am ajuns la vârsta de-acum de ieri pe azi. Așa și cu creșterea asta a noastră la nivel subtil. Nu se întâmplă de azi pe mâine, ci în timp. Timp care cere răbdare. Pe care nu toți o avem. De ce? Pentru că încă nu vrem să ne stăpânim dependențele și obiceiurile proaste. Pentru că încă ne place să ne lăfăim în… zăhărel, amăgiri și… durere.

Și focusul. Ne lipsește focusul. Ne împrăștiem energia în prea multe direcții, majoritatea inutile, dacă stăm bine să ne gândim. Suntem niște oameni extrem de ocupați, dar nu cu ce trebuie. N-avem timp liber deloc, dar nici cu ăla ocupat nu facem mare lucru.

Educația asta făcută prin “Tu nu ai voie să greșești!” nu ne-a făcut deloc perfecți, ba din contră, ne-a făcut niște fricoși și niște frustrați. Este imposibil să fim niște ideali înnăscuți, când lumea noastră este încă departe de a fi ideală.

Este imposibil să… câștigăm toate bătăliile astea duse de-a lungul vieții, însă… este de-a dreptul posibil să câștigăm războiul. Dacă încetăm să ne mai comparăm pe noi și deciziile pe care noi le-am lua cu alții și cu ale altora. Dacă încetăm să ne mai lăsăm stăpâniți de exterior, de “lume”, de păreri fel și fel. Dacă încetăm să ne bazăm pe alții, pe altceva, pe… altundeva.

Putem crește, da. Asta ne e și menirea, de fapt. Să creștem. Dar o facem numai din momentul în care înțelegem și acceptăm că nu ne-am născut învățați și că greșeala e dată să ne învețe, nu să ne doboare.

Lasă un răspuns