Destinul pune doar o jumătate, pe cealaltă trebuie s-o punem noi

Adică da, avem o soartă pusă-n frunte, dar e o soartă datorată, practic, tot nouă, nouă din trecut, din alte vieți. Alături de soarta asta însă, mai pune un umăr și caracterul nostru din viața asta… la cele ce vor veni.

Înainte, obișnuiam să cred că, orice aș face, soarta mea e bătută în cuie. Că mă zbat degeaba. Că mi-e “sortit” să trag în spate o cruce mare și grea și… cam atât. Că nu mai pot face nimic altceva în afară de a mă conforma. Cu timpul, mi-am dat seama însă că nu-i chiar așa. Mi-am dat seama că da, trag, inevitabil, niște ponoase pentru că n-am fost un suflet prea cuminte în trecut, dar mi-am dat seama și că atât viața mea de acum, cât și viețile mele viitoare… depind tot de mine. De voința mea. De cum și în ce direcție acționez ACUM.

Ceea ce-am făcut în trecut se reflectă, clar, în ceea ce se întâmplă în prezent. Deci, la fel de clar, și ceea ce facem în prezent se va reflecta în ceea ce va fi cu noi în viitor.

Nu suntem în viață întâmplător. Suntem în viață ca să materializăm un… mic joc. Suntem în viață ca să creștem suficient de mult, încât să înțelegem că în fiecare dintre noi se află o lumină, care cere, de cele mai multe ori muțește, să fie lăsată să strălucească. Să fie liberă. Suntem în viață ca să parcurgem, până la capăt, acest drum plin de necunoscute, de aspirații, de confruntări, de… lecții.

Nu, nu ne putem ocoli trecutul, oricât ne-am chinui, oricât de lene sau frică ne-ar fi să-l înfruntăm. Dar ne putem modela viitorul. Prin voință de fier și încredere în ceea ce e dincolo de ce se vede și de ce pare.

Niciunele, nici măcar aparențele… nu-s întâmplătoare. Toate au un scop bine definit. Cele “rele” ne înșală, pentru ca noi să învățăm ce-i ăla discernământ, cele bune ne susțin în a ajunge să… ne facem una cu sursa noastră divină. Ce facem noi? Alegem. Uneori, ce credem noi că e mai ușor, ce credem noi că ne place mai mult, ce ne conduce mai rapid către ceea ce credem noi că ne dorim, alteori… alegem la nervi, dezamăgiți, disperați, supărați sau… speriați. Prea rar, cu sufletul. Prea rar, în liniște.

Hotărâm în grabă, lăsându-ne, de cele mai multe ori, purtați de valul egoului needucat, consecințele venind pe măsură. Iar noi, în loc să luăm un pic loc și să analizăm cam pe unde am greșit și pe unde n-am simțit cu sufletul, ci cu egoul ăla, ne umplem de furie, ba chiar mai dăm și pe-afară. Și ne lăsăm cuprinși de frustrări și ranchiune, pe care, în loc să le oprim, le hrănim. Le creștem atât de mari, că nu mai vedem în fața ochilor, în viață, nimic altceva.

Ne facem singuri viața un calvar, doar pentru că ne încăpățânăm să ne considerăm fie prea deștepți, ca să mai avem loc de alte cunoștințe noi, fie niște victime mizerabile ale universului. Ne încăpățânăm să rămânem blocați pe “Doamne, cu ce-am greșit eu de mi se întâmplă mie asta?”, trăind astfel o continuă nefericire, în loc să descuiem acel lacăt uman pus egoului nostru și să dăm voie vieții să ne învețe, să ne povestească câte ceva și despre trecutul… mai trecut decât cel pe care îl știm noi deja. Fără să fim frustrați că nu le știm încă pe toate, fără să fim temători. Fără să considerăm josnică învățarea, indiferent sub ce formă s-ar întâmpla ea.

Disperarea, furia, frica nu aduc după ele înțelepciune. Ele nu ne fac să ne simțim mai bine și nici nu ne deschid drumuri către un viitor mai bun. Din ele putem obține doar… și mai multă disperare… și mai multă furie… și mai multă frică.

Înțelegerea, acceptarea și… acțiunea ghidată de o voință puternică însă… fac minuni cu noi și cu… destinele astea ale noastre. Ele fac să dispară acele blocaje din noi și din calea noastră spre mai bine, spre acea contopire cu sursa noastră divină.

Nimic, bun sau… rău, nu este întâmplător. Este doar viața, care ne arată cine suntem, de fapt.

Lasă un răspuns