Despre un vis în cuvinte (3)

În urmă cu puțin peste trei ani, eram pusă față în față cu o decizie, la vremea respectivă, extrem de ușoară pentru mine. După multe eșecuri, care mai de care mai urâte și mai deprimante, aveam opțiunea de a… fugi de ele. De toate. Unde fug mai toți. În străinătate. Lucrurile se arătau a fi frumoase, lejere, într-o țară parcă din altă lume, cu oameni pe măsură, venituri și ele tot pe măsură… Astea așa, văzute din exterior, cu mintea mea încâlcită de-atunci.

Ce-am avut în mine sfânt, orice m-a trecut de-a lungul timpului… încăpățânarea de o parte și de cealaltă… încrederea în ceva ce atunci numeam ‘soartă’. Cu încăpățânarea am reușit să fac absolut tot ce-a ținut de mine pentru a pleca, iar cu încrederea în soarta aia a mea am reușit să… nu plec, în cele din urmă. Pentru că, în timp ce mă luptam cu birocrația și cu o mentalitate întinsă și alunecoasă ca gheața, mă rugam “Să nu plec, dacă nu mi-e dat să plec…”.

Așadar… am rămas. Și… pentru că eu obișnuiam să mă agăț și de cel mai mic vis frumos cu tot viitorul înainte și să-l fac din mic maaare, mare, să-l multiplic de cinșpe milioane de ori… m-am trezit, tocmai de-acolo de sus tare, de unde ajunsesem eu cu visul meu, jos de tot… și mai jos decât înainte… într-o panică și mai mare decât aia dinaintea ideii de a pleca. De a… fugi, de fapt. Viitorul meu, brusc, nu mai exista. Iar. Și iar nu știam ce să fac, încotro s-o apuc, ce loc de muncă… altul decât toate cele de până atunci, ce relații… altele decât toate cele de până atunci.

Tot încăpățânarea și încrederea în ‘soartă’ m-au scos din hău. Încet, încet. Încăpățânarea m-a pus să jur că nu mă las, că mă adun iar și că încerc iar să fac tot ce ține de mine pentru… nu știu ce, pentru ce-o fi… și încrederea m-a ajutat să pășesc înainte, chiar dacă nu văd înspre ce. Iar. Știam, în sinea mea, undeva în adâncimi, că-n minte încă nu mi-era totul clar, că nu am plecat tocmai pentru că aveam aici lucruri importante de făcut. De trăit. De împărtășit. Și pentru că fuga, nu-i așa, nu-i o soluție. Mai conștientă, mai orbecăind, m-am apucat de pus întrebări. În sus, în jos, în mine, în stânga, în dreapta… și… tot încet, încet… au început să răsară și răspunsurile. Majoritatea în ceață, dar suficient de vizibile cât să prind șpilul și, totodată, direcția.

Printre multe, multe, multe altele, unele noi, altele simple confirmări sau… reamintiri, mi-am scos pe brațe scrieri de-ale mele din copilărie. Mi-au plăcut, le-am actualizat după mintea mea cea din urmă și, cu ajutorul uneia dintre cheile scoase de… ‘soartă’ în calea mea, am început să le public pe blog. Și tot așa, din cheie-n cheie, din bec aprins în bec aprins, am descoperit cine sunt eu, de fapt, și ce informație car în spate. Și-am început să mă structurez și mai bine, să asimilez și mai mult și să… împărtășesc. Online. Până într-o zi, când mi-am dat seama că, pe lângă plăcerea pentru scris, am și plăcerea pentru tradițional, valori clasice, autentice, care nu se șterg chiar așa ușor, ca celelalte subțiri și de suprafață… și-am zis să trec totul și pe curat, pe… fizic, în cărți.

Așa am ajuns la Terapie pentru minte și suflet. Cred că am visat numele, nici nu mai știu dacă trează sau în somn. Știu doar că mi-a venit la fel cum a venit și “Vorbenergy“, în fracțiune de secundă, de parcă mi-ar fi șoptit cineva.

La primul volum, încă păstram acea urmă de rigiditate, de fix, învârtindu-mă în chenare, de mine trasate ce-i drept de data asta, nu de alții, spunând că voi scrie eu nouă volume!!! Nouă, nu mai mult, nu mai puțin..! Și le vedeam pe toate cele nouă volume la fel, pline de generalități din viață… Și-a venit și volumul doi… și deja începeam să mă întreb oare de ce mă simt nesigură..? Simțeam, de fapt, nu o nesiguranță, ci o… schimbare. De plan. Sau poate o simplă clarificare a viitorilor pași. Pe care aveam s-o înțeleg concret abia… în ziua lansării celui de-al treilea volum, când draga mea Alina, ‘tipa care face recenzii’, o altă cheie valoroasă a unui lacăt din viața mea, avea să mă întrebe “Mai scrii, da? Până la volumul 9 ai zis!”. Mai… scriu, da… Dar am impresia că nu chiar langa, așa cum mă lăsasem eu purtată de val la început.

În timp ce ea povestea prietenilor, cunoscuți și necunoscuți, prezenți la lansare despre ce înseamnă pentru ea Terapie pentru minte și suflet, eu mai eram prezentă alături de ei toți numai fizic, mintea mea fiind acasă, în agenda mea de lucru, în care notam, așa cum m-am obișnuit, școlărește, întâi întrebările… principala fiind “Din ce e alcătuit omul și existența lui..?”, apoi răspunsurile… primele trei volume despre generalitățile construcției și șlefuirii sinelui, așa cum… de la sine sau din fundal, de undeva, se definiseră ele deja oricum, următoarele trei despre construcția și șlefuirea cuplului și ultimele trei… despre generalitățile construcției și șlefuirii celor ce vin prin noi… copiii.

Zâmbetul brusc apărut pe fața mea se potrivea, ce-i drept, și cu minunile pe care le spunea Alina despre cărțile mele, dar sursa lui principală era faptul că, din nou, încăpățânarea și încrederea în ‘soartă’ îmi puneau pe masă rezultate.

Acum… de mulțumit… mulțumesc… mai pe scurt. Binelui îi mulțumesc pentru că există și pentru faptul că el e șeful și pentru că mi-a dat… răul… și răului pentru că m-a lovit și… m-a făcut… șefă… pardon… bine.

De data viitoare, povestim în doi.

Cu drag,
Cătălina

P.S.: Aici despre (1) si (2)

Lasă un răspuns