Despre un vis în cuvinte (2)

M-a rupt anul ăsta. Că da, a trecut aproape un an de când am lansat primul volum din “Terapie pentru minte şi suflet”. Ştiţi cum sunt oasele alea rupte atât de dubios, că medicul trebuie să le rupă de tot ca să le poată suda la loc? Aşa a fost anul ăsta pentru mine. Şi pentru toată lumea cred, la cum s-au arătat doamnele astre. Frecarea de pe lume. Un du-te-vino continuu, certuri, despărţiri, puncte puse ici, colo, teste peste teste, schimbări, priviri aruncate peste umăr în trecut cam pentru ultimele dăţi. Şi da, m-a rupt şi pe mine anul ăsta. Până la ultimul oscior. Dar doar ca să mă facă bine de tot. Doar ca să fiu ca nouă de acum înainte.

Am închis cutii întregi cu pagini ale sufletului meu bătrân aşezate în ordine, frumos, pe capitole… încheiate. Şi-am deschis ochii mari, mari ca să văd, în sfârşit. Şi să fac, în sfârşit. Ce trebuie. Cum trebuie. Cum simt. Fără piedici, fără condiţii, fără frici. Anul ăsta m-a făcut să fiu eu pe de-a întregul. Şi atât. Eu şi atât. Şi m-a convins şi mai mult că-s pe drumul care trebuie. Mi-a luat greul rămas de pe umeri şi mi-a dat oameni. Mă, da’ Oameni! De-ăia de care doresc tuturor în viaţă. Mi-a arătat că da, există şi bunătate. Există şi logică. Şi speranţă. Şi m-a învăţat să merg înainte. M-am aflat, parcă mai intens ca niciodată, pe un câmp cu grenade ascunse. Doar că, de data asta, intuiţia mea a fost trează şi deşteaptă. Am ştiut pe unde să calc ca să fie bine. Am ştiut când să vorbesc şi când să tac. Am ştiut când să stau şi când să fac. Am ştiut cu cine şi cu cine nu. Am înţeles, mai mult ca niciodată, că există rost pentru orice.

Şi sunt mândră de mine. Eu sunt mândră de mine. Şi mor de drag când aud şi alţi oameni în jurul meu spunându-mi că-s mândri de mine. Mor de drag la fiecare confirmare de-asta cum că da, sunt acolo unde trebuie şi fac exact ce trebuie. Şi n-am avut nevoie decât de curaj. De nimic altceva. Mi-a trebuit curaj să trec peste interdicţii, peste critici, peste păreri una şi una, peste “aşa nu”, peste “aşa da”, peste toţi şi toate care n-au fost în tandem cu ce am… simţit eu. Mi-a trebuit curaj să-mi asum faptul că aveam să şi pierd oameni din jur. Şi i-am pierdut. Şi poate c-a durut, dar a durut puţin şi a durut în ego, nicidecum în suflet. Pentru că sufletul ştie el că toate au un rost şi un trecut şi o conexiune anume. Şi că toate se întâmplă într-un mod logic, oricât de ilogice ar părea, la un moment dat, pentru noi.

Însemnări pe marginea vieţii… Asta notez în cărţile mele. M-am apucat şi de-a treia. Că doar trăiesc zi de zi ceva nou şi, din fericire, găsesc zi de zi şi cuvinte să trec pe hârtie tot ce trăiesc.

Dar să mă rezum acum la a doua. Volumul 2 din “Terapie pentru minte şi suflet”. Nici n-am vrut să fac lansare. Păreau toate atât de încâlcite la momentul respectiv, că a lăsa totul liber în momentul ăla pentru mine a însemnat doar să ridic mâinile în aer şi să zic “Gata, mă opresc, că altfel le înnod de tot şi nu le mai deznoadă nici cucu’!”. Şi am dat de veste băieţilor mei implicaţi că nu mai fac nimic, că plec, că n-are rost, că, dacă e să fie, va fi oricum. Şi-am primit un telefon. “Facem noi, lasă-ne că ne ocupăm noi, tu vezi-ţi de ale tale acolo.”. Păi n-am zis eu adineauri că am Oameni în viaţa mea?!? Am zis. Şi am, să-mi trăiască!

Cu mâinile în aer am rămas. S-au ocupat ei. Şi-n ziua în care-a fost lansarea am înţeles, iar şi iar, că nu devenim cineva într-o zi anume, ci că… până în ziua în care murim, învăţăm câte ceva. Şi că, de azi pe mâine, devenim şi mai buni şi mai buni şi tot aşa.

Mă uitam în jur şi mă uitam, în acelaşi timp, şi către anul trecut. Eram înconjurată de altele. Şi de altcineva. Eram îmbrăcată altfel. Faţa mea exprima altceva. Până şi volumul 2 era mai grosuţ decât primul. Şi mai dezvoltat. Şi mai matur. Şi eu eram mai matură. Am fost în stare să şi vorbesc. Fără să mă bâlbâi. Şi fără să-mi uit ideea. Nu mi-au tremurat mâinile şi nici n-am simţit că iau foc de emoţie.

Au fost cu mine toţi. Şi buni şi răi şi toţi care-au luat parte, de-a lungul timpului, la ceea ce am devenit. Şi le-am mulţumit şi le mulţumesc în fiecare secundă în care respir. Pentru ceea ce sunt eu. Şi pentru ceea ce devin pe zi ce trece.

Pe data viitoare!
Cătălina

Terapie pentru minte și suflet – discurs Bogdan Gagu

Lasă un răspuns