Despre o mare fostă pasiune… ţigara

Leşinată am fost după ea. Deşi nu i-am suportat niciodată mirosul, m-a făcut vreme de peste zece ani să mă simt importantă. Puternică. M-a făcut să cred că, dacă o ţineam pe ea într-o mână, puteam buşi cu mâna cealaltă în masă oricât de tare aş fi avut eu chef. M-a făcut să cred şi că sunt o doamnă, în acelaşi timp. O elegantă. Eu eram zeiţa lumii… o puternică, dar şi o finuţă. Ca alea din filme pe care le vezi unduite la câte-o masă cu ţigara-n bot, dând din gene la câte-un cavaler.

Da. Doar că, după ce mintea mea s-a mai redresat puţin, mi-am dat seama că mahoarca aia împuţită m-a minţit tot timpul. Nu mă făcea să fiu mai elegantă, nu mă făcea să mă simt mai puternică, nu-mi punea creier în plus faţă de ceea ce aveam eu şi nici vorbe în gură mai multe decât eram eu în stare să scot. Nu mă liniştea, nu-mi lua nervii cu mâna, nu era nici plăcută şi nici energizantă. Bă, şi mi-a plăcut atât de mult să fumez… Aproape că ajunsesem să socializez de dragul fumatului. Ajunsesem să îmi doresc să-mi văd prietenii “la o ţigară” doar de dragul de a-mi scoate ţigara mult iubită pe undeva prin oraş. Ajunsesem să îmi doresc să beau un pahar cu vin pe undeva pe-afară seara doar pentru cât de bine vedeam eu în creierul meu spălat că merge vinul cu ţigara aia sfântă a mea, la o ieşire cu o muzică mişto-n fundal. Ajunsesem să îmi coordonez mersul la budă nu cu cafeaua, ci cu cinci ţigări băgate una după alta, pe stomacul gol, în fiecare dimineaţă.

Şi nu, pe mine nu m-a învăţat nimeni să fumez, jur. Eu am învăţat singurică. Pe o bordură în drum spre bunicii mei, pe când eram doar un copil. În loc să-mi cumpăr mâncare în timpul unui popas mi-am cumpărat un pachet de ţigări mentolate. Să văd şi eu ce gust au. Şi m-am tot săturat de el. Urât gust, urât obicei. Dezgustător. Mai ales pentru o femeie. Dar, dincolo de asta, nesănătos. Pentru oricine. Inclusiv pentru natură. Nociv. Întreţinător de boli. Ucigător chiar uneori.

Când am început eu să înţeleg cum stă treaba cu viaţa mea, de fapt… când am început eu să pun în balanţă toate acţiunile mele, de la mică la mare, am început să am mai mare grijă de mine. Aşa, pas cu pas. Şi nu din egoismul de dinainte şi nici din frica de moarte, nu. Am început să am mai mare grijă de mine, pentru că mi-am dat seama că într-o zi mor şi gata. Capitolul ăsta se încheie, nu se repetă. Şi-am zis că ar fi cazul să-l creez frumos. Artistic. Şi sănătos. Pentru că, punând în balanţă toate cele şi scuturându-mă treptat de negative, am făcut loc dorinţelor adânc îngropate în mine să iasă la suprafaţă. Şi-am aflat că am multe lucruri de făcut. De învăţat. De împărtăşit. Familia aia din visele mele de format, copiii ăia dezgheţaţi, frumoşi şi deştepţi de crescut, ideile alea inovatoare de transformat în realitate. Planuri, treburi, socoteli.

De trăit, mă. Am aflat că am de trăit, mai pe scurt. Şi, ca să trăiesc, am înţeles eu că trebuie să fiu sănătoasă. Şi emoţional şi fizic. Ca să trăiesc, am nevoie de mine bine. Nu să mă târăsc chinuită de vreo durere, nu să mă trezesc dimineaţa scuipând vreo bucată de plămân, nu să horcăi între două trepte urcate. Am înţeles că eu sunt datoare faţă de propriul meu corp şi faţă de propriul meu suflet cu nişte atenţie şi îngrijire. Nu farmaciile, nu spitalele, nu societatea, nu nimeni altcineva în afară de mine. Maimuţele astea mai sus menţionate fac doar comerţ, chiar şi cu preţul vieţilor noastre. Sau, mai bine zis, mai ales cu preţul vieţilor noastre. Ele ne dau întâi otrava, pentru ca, mai apoi, să ne vândă şi antidotul. Aşa şi cu ţigările. “Luaţi, proştilor, de băgaţi, că noi vă aşteptăm să vă tratăm.”… şi noi, ca proştii, am luat.

Şi încă luăm. Încă ne lăsăm ghidaţi de aparenţe, deşi realitatea din spatele lor este evidentă. Încă nu înţelegem că ceva ce reprezintă un aport nociv în viaţa noastră n-are cum să ne facă şi vreun gram de bine.

Mie, una, ţigara nu mi-a luat nici timiditatea, nici frica. Nu m-a ajutat să mă integrez mai bine în societate, nu m-a făcut mai elegantă şi nici mai matură, nu i-a făcut pe alţii să mă admire, nu m-a calmat şi nici nu mi-a mâncat timpul într-un mod constructiv. Tot ce mi-a mâncat, în schimb, a fost o bucată de sănătate. Mi-a dat încă ceva în plus de lucru, faţă de ceea ce oricum aveam deja. Şi-am zis “Pas!”. Am zis că e de ajuns cât am cântat în strună involuţiei sociale. M-am apucat de evoluţie personală, de menajament faţă de propria-mi persoană.

Am iubit-o mult, dar… gândul că stă-n calea fericirii mele m-a făcut s-o uit.

Lasă un răspuns