Descurajării trebuie doar să-i zâmbim din mers

Pentru că de spus lucruri descurajatoare şi negativiste este al naibii de uşor. Mai ales atunci când negativismul ăsta vine din neputinţă, frustrare… ba chiar uneori invidie.

Atunci când avem o idee, oricât ar fi ea de mică, în ciuda gurilor păcătoase din jur care spun în mod repetat “Hai, mă, fii serios! Nu poţi să faci aşa ceva!”, “E greu!”, “E imposibil!”, “Nu-i de tine asta!”, bla, bla, bla… noi să mergem cu ea până la capăt. Să mergem cu ideea noastră mică, mică, mititică până la final. Ce se poate întâmpla? Nimic altceva în afară de… a-i da de cap. Ori e albă ori e neagră. Ori iese ceva din ea ori măcar ne lămurim că nu iese nimic şi mai adăugăm o chestie la cultura noastră într-ale vieţii. Un capitol închis. Un semn de întrebare transformat în punct.

Sunt momente în viaţa noastră când trecem prin lucruri groaznice. Probleme peste probleme, găuri adânci în suflete şi în buzunare, dezamăgiri peste dezamăgiri… ar părea că pierdem cu totul controlul asupra vieţilor noastre. Parcă ceva ne târăşte într-un vârtej care pare să nu se mai termine. Parcă speranţa nu mai există atunci pentru absolut nimic. Unde mai punem că, pe lângă toate astea, mai vin şi acuzele, fricile şi urile altora. Mai vin şi alţi “binevoitori” de-ăştia care pun paie pe foc. Şi dacă cumva în mintea noastră sclipeşte o cale de ieşire din mijlocul furtunii, au ei grijă să încuie uşa într-acolo şi să pună o mie de lacăte pe ea.

Ştiu că e greu. Jur că e greu! Ochişorii mei lăcrimează uneori… dar nu de cât de greu a fost, ci de cât de mândră şi bucuroasă sunt acum că sunt aici. Că am reuşit. Şi, fără oamenii ăştia care, încă de pe la începutul viselor şi ideilor mele, au avut grijă să mă descurajeze şi să reteze tot ce au putut reteza din sufletul şi speranţa mea… taurul din mine n-ar fi fost provocat să meargă mai departe, în ciuda nepăsării şi îndoielii lor. Dacă n-aş fi avut pe nimeni care să spună chiar sub nasul meu “Uite-o şi pe-asta ce aberează!” sau “Pune, mă fată, mâna şi caută-ţi un job ca tot omu’!” sau “Lasă aberaţiile şi revino cu picioarele pe pământ!”… n-aş fi simţit motivaţie suficient de mare cât să le zic şi eu lor “Lasă că mai vorbim noi mai peste vreo câţiva ani aşa!” şi să fac tot posibilul să îmi demonstrez că pot şi să afle şi ei la un moment dat că s-au înşelat. Fără ei n-aş fi fost stârnită suficient de mult cât să învăţ eu să-i învăţ şi pe alţii despre ce minuni zac în noi.

Momentul ăla când nimeni nu dă viselor şi dorinţelor noastre nici măcar o şansă… este momentul când calea spre noi strălucind se întinde înaintea noastră. Este momentul când trebuie să decidem că ce zic alţii nu contează. Sau ba da, contează. Contează doar ca motivaţie. Doar ca stârnire în noi a unei ambiţii benefice, constructive. Şi dacă nu merge din prima, ce dacă? Ei vor apărea sigur în secunda doi cu texte de genul “Ţi-am zis eu!”. Aşa, şi? De la capăt. Din nou. Cu mai multă experienţă decât am pornit-o înainte. Cu mai multă dorinţă şi pasiune în suflet. Pentru că o casă se face casă punând cărămidă peste cărămidă. Cu calm şi răbdare. Şi speranţă. Şi încredere. Pentru că, fără încredere, suntem linşaţi. Îndoiala strecurată printre rândurile planurilor noastre separă, împrăştie. Ne împrăştie pe noi cu totul. Ne amestecă cu slăbiciunea aia urâtă care există în lume.

Sunt, într-adevăr, oameni care ne ajută să evoluăm, dar sunt, slavă Domnului, şi oameni care pun piedici… descurajând. Fie că vor, fie că nu. Iar descurajările, aş zice eu, sunt mult mai importante decât încurajările. Pentru că încurajările ne creează poate, fără să ne ajute prea mult, un oarecare confort, o linişte interioară şi o stare de bine. O încredere suficient de mare cât să devenim delăsători. Pe când descurajările… ehe… descurajările au puterea să facă din noi oamenii ăia care fac imposibilul posibil.

Unii poate ar zice că oamenii ăştia care descurajează sunt oameni pe care ar trebui să îi evităm. Eu zic invers. Că sunt exact oamenii ăia de care avem nevoie pentru ca noi să reuşim. Sunt exact oamenii ăia care ne pot spune cel mai clar şi sigur de ce n-am putea reuşi, ca să ştim ce soluţii avem de găsit. Sunt oamenii ăia care ne povestesc exact ceea ce trebuie să ştim despre ce n-ar putea merge cum trebuie în planurile noastre… pentru ca noi să ne pregătim şi mai bine. Ei ne arată către ce trebuie să ne îndreptăm atenţia mai mult pentru a termina totul cu bine. Ei ne subliniază toate neregulile pe care le avem de rezolvat de-a lungul drumului spre succes.

Aşadar… înainte de a mulţumi celor care ne sunt alături şi ne susţin în toate cele, aş zice să le mulţumim celor care se îndoiesc de noi şi de puterile noastre. Să le mulţumim celor care ne-arată cea mai întunecată variantă a viitorului… pentru că ei ne arată astfel cum să reuşim. Cum să găsim lumina. Cum să găsim poarta spre suprafaţă, spre succes şi spre împlinire.

Pentru că, până nu atingem fundul prăpastiei, nu suntem tentaţi să privim în sus şi să căutăm drumul într-acolo. Pentru că, fără îndoială şi gânduri multe, ideile bune nu răsar de nicăieri. Pentru că orizontul e atât de frumos… încât merită să luptăm cu tot sufletul nostru ca, într-o bună zi, să îl atingem.

Lasă un răspuns