De noi depinde tot

Buba nu ne întreabă niciodată înainte să ne lovim “Auzi, n-ai vrea să te doară pe undeva ceva?”. Şi nici boala. Şi nici moartea când ne ia. Dar din păcate nici noi. Nu ne întrebăm. Nimic. Nu ne interesează ce e în noi, de ce e în noi, ce provoacă, cât de grav, cât trăim, de ce trăim, în ce condiţii şi… ce-am putea face pentru noi… ca să fie altfel? Ca să fie… bine.

În faţa vieţii, în faţa bolii, în faţa durerii şi a morţii… în faţa lui Dumnezeu… cu toţii suntem egali. Cu toţii avem aceleaşi drepturi, dar şi îndatoriri. Iar când vom înţelege asta vom înceta să ne mai supărăm pe exterior, pe bubă, pe durere şi pe pământ. Vom înceta să îl mai judecăm pe Dumnezeu, întrebând “De ce eu?”. Vom înceta să ne mai supărăm pe orice altceva şi oricine altcineva în afară de… noi înşine.

La ceea ce ne înconjoară am contribuit cu toţii, de mii şi mii de ani. Din momentul în care ne-am desprins din energia noastră iniţială, ne-am antrenat în fel şi fel de găşti, fel şi fel de situaţii, fel şi fel de… vieţi… şi am adus împrejurul până aici. Şi acum ce facem? Ne plângem de el. Dar tocmai prin cumulul nostru de urât şi absent şi rău şi negativ am umplut ceea ce odată a fost curat. Am umplut tot cu întuneric, cu haos, război şi ură. Noi. Odată cu noi, am crescut şi exteriorul. Cu ceea ce am ştiut, cu ceea ce am ales, cu ceea ce am iubit sau… cu ce am urât. Cu ceea ce ne-a înflorit sau ne-a… măcinat pe interior. Egali fiind. Toţi pornind din acelaşi punct. Cu aceeaşi capacitate. Înspre acelaşi punct. Însă de la punctul de start… s-au dezvoltat o infinitate de căi. Fiecare a păşit cum a vrut. S-a pierdut pe unde a vrut. Şi… se opreşte tot când vrea. Când alege. Pentru că toţi suntem liberi să alegem. Bun sau rău. Toţi alegem între bine şi absenţa lui. Între a fi demni de viaţă şi a nu fi.

Dincolo de durerea bolii fizice şi mentale pe care o resimţim conştient, zace durerea sufletului nostru, strânsă de-a lungul vremii, din propriile noastre alegeri. Dincolo de bolile care ne omoară, zac mizerii adunate de noi în sacul vieţii noastre veşnice. Nu, nu exteriorul e responsabil de noi, ci noi suntem responsabili de exterior. Călăul nu e de căutat în jur, ci e de căutat înăuntrul nostru. Noi suntem propriii noştri călăi.

Dar tot noi… suntem propriii noştri salvatori. Noi avem securea într-o mână şi lumina în cealaltă. Noi avem puterea de a discerne şi de a decide.

Suntem egali. Dar ce alegem să facem?

Lasă un răspuns