De iubire adevărată nu ne e niciodată dor

Iubirea adevărată nu ne lipseşte. Nici chiar atunci când nu ne este fizic alături. Pentru că ea este în noi. Mereu. Ne încălzeşte sufletul mereu. Nu lipseşte. Ne ţine de urât oriunde şi oricând. Este acolo, la locul ei. În inimă.

Când ne e dor, în schimb… ceea ce este la capătul celălalt al gândurilor şi emoţiilor noastre nu este iubire adevărată. Este doar o senzaţie, o aparenţă, o amintire, o interpretare la un moment anume a unei experienţe anume. Ne pot lipsi, într-adevăr, trăirile provocate de o persoană anume, comparativ cu absenţa ei sau prezenţa unei alte persoane total diferite. Dar dragostea adevărată e unică şi de necomparat… aşadar dorul nu ne e nicicând de dragoste. Pentru că dragostea asta este întotdeauna. Şi pentru totdeauna. Oricât de mare ar fi distanţa, diferenţa, necunoaşterea.

Obişnuim să ne amăgim cu fel şi fel de vise şi aşteptări, dar astea sunt, în mare parte cel puţin, idei concepute din minte şi nu din suflet. Iar, pe măsură ce cunoaştem din ce în ce mai în profunzime o situaţie, suntem dezamăgiţi. Ba chiar am spune că devenim capabili să nu mai iubim ce odată cică iubeam. Doar că iubirea asta… ea nu prea dispare. Nu se transformă. Şi nici nu se schimbă. Ea poate doar să fie imitată de nişte experienţe îmbrăcate în haina iluziei. Ce le trădează însă pe-aceste experienţe este tocmai dorul ăsta. Odată cu el, apare şi dovada că… iubire canci. Că putem bifa ceea ce ne lipseşte ca pe o lipsă generală a sufletului nostru, ca pe un ghimpe încă prezent în ego. Ca pe un of! încă nerezolvat în noi. Dar sub nicio formă ca pe o iubire pierdută. Iubirea nu se pierde. Iubirea doar este. Mereu. Oriunde ar fi cele două capete ale ei.

Dorul de oameni este, de fapt, dor de senzaţii. De impresii. De aparenţe. De imagini formate în mintea noastră despre o idee la un moment anume din viaţa noastră. De pe vremea unei anumite condiţii a psihicului nostru. Şi, dacă ar fi să zicem că ne e dor de cineva, cel mult ne-ar putea fi dor de noi înşine. De cum am fost noi înşine într-o situaţie anume. Într-o relaţie anume. Putem spune, cel mult, că ne lipseşte o parte a caracterului nostru… care ne-a fost pe plac sau care ne-a provocat sentimente frumoase cândva.

Când într-o zi ne e dor… e de reflectat. De ce ne e dor? De ceva? De cineva? De o senzaţie? De ce? Şi, dacă lăsăm sufletului puţin timp să-şi caute răspunsurile… înţelegem multe. Timpul în sine ne învaţă multe. Nu vindecă, într-adevăr, pentru că doar noi ne putem vindeca, dar timpul ne învaţă. Şi împreună, timpul şi sufletul, ajung într-o zi să facă să nu ne mai fie dor. Pentru că avem tot ce ne trebuie. Pentru că din noi nu mai lipseşte nicio bucăţică. Pentru că înţelegem experienţele toate ca pe nişte lecţii ce sunt şi pentru că, unind bucată cu bucată din noi, obţinem întregul… pentru că învăţăm să descoperim iubirea. Iubirea aia pe bune. Dragoste pentru totdeauna. Cu furnicături de piele fără să cunoaştem chip. Cu bucurie în suflet fără să auzim glas. Cu speranţă în minte fără să ştim ziua. Da, ziua aia când apare şi în carne şi oase. Ziua aia când respiraţiei noastre i se alătură încă o respiraţie. Într-un anumit sincron, doar de NOI ştiut. Fără orgolii, fără lipsuri, fără întrebări. Doar cu răspunsuri şi linişte. Cursivitate şi sens. Înţeles în toate.

Într-o zi… se aprinde un bec şi înţelegem… de ce. De ce tot. De ce toţi şi toate. Vine un moment din care… nu ne mai e dor. Pentru că descoperim ce-i, de fapt, dragostea. Şi înţelegem că ea n-are nimic în comun cu experienţele de viaţă, cu lecţiile trecutului, cu stările alea confuze, cu iluziile nefondate, cu lipsurile şi neînţelegerile.

Pentru că dragostea adevărată nu lipseşte niciodată. Ea întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi.

Lasă un răspuns