De critică se scapă şi uşor… nespunând, nefăcând, nefiind

Cine zice ăla este… şi nu ca măgarul din poveste, ci este aşa cum îi arată pe alţii cu degetul că ar fi.

Critica este gratuită, înainte de orice altceva. Şi o putem auzi de oriunde… doar că, cel mai des, o auzim de la persoane neîmplinite. Eu văd cam două categorii de critici. Cea constructivă şi cea distructivă.

Cea constructivă este oferită într-un mod simpatic, nedureros, analitic şi argumentat. Ba e chiar şi de luat în seamă, că-i de folos mai mereu.

Cea distructivă, în schimb… este usturătoare şi aruncată aşa, în vânt, fără a fi gândită, dar, ce-i cel mai important, fără a avea vreo legătură cu noi. Iar cine critică în mod răutăcios, frustrat şi neargumentat, după mine, este un om a cărui părere nu este de luat în seamă, tocmai pentru că şi el, când zice… zice condus fiind de propriul bagaj emoţional. Bagaj care, în cazul lui, este încărcat la momentul respectiv negativ. Fix cu ceea ce scoate pe gură sau poate cu mai grave de-atât. Iar critica lui, dacă ne atinge… fapt care ţine numai şi numai de alegerea noastră, ne încarcă şi pe noi cu acelaşi negativism. Critica distructivă nu are aproape nicio legătură cu subiectul ei, adică cu noi. Critica distructivă nici măcar nu cunoaşte în întregime planul nostru într-ale vieţii şi poate nici pe noi. Critica distructivă vorbeşte de la sine… despre sine, nu despre noi.

Şi totuşi ne temem de ea. O lăsăm să ne răpească iniţiativa, individualitatea şi încrederea în noi.

De unde pleacă totul? Tot din minte, de unde pleacă toate. Minte care ne creează o avalanşă de gânduri negre şi griji de genul “Dar dacă…?”… “Dar dacă mă fac de râs?”, “Dar dacă nu iese cum vreau eu?”, “Dar dacă familia nu e mulţumită?”, “Dar dacă…?”-uri de-astea multe. Ce uităm noi în aceste “Dar dacă… ?” ale noastre este că toţi suntem oameni. Şi că pe noi cam trebuie să ne intereseze numai părerea acelora despre care simţim că sunt curaţi, raţionali, cu argumentele la ei, dar mai ales constructori prin sugestie şi nu distructivi prin critică.

Disconfortul emoţional determinat de aceste “Dar dacă… ?” ne vulnerabilizează stima de sine. Astfel preferăm să optăm pentru o atitudine evazivă, numai din dorinţa de a scăpa mai repede din acea situaţie pe care noi o percepem ca fiind monstruoasă. Sau… ar mai fi o variantă şi anume cea de a claca. Cea de a reacţiona emoţional impulsiv şi de a claca, pur şi simplu, căzând în acel îngrozitor ridicol în faţa tuturor, astfel şi “profeţiile” noastre “Dar dacă… ?” transformându-se în realitate, iar convingerile noastre, greşite de altfel, întărindu-se şi mai mult. Şi-apoi nici că ne mai trebuie!

Dacă ne îndreptăm mintea către simţul ridicolului şi către trăirile negative, iniţiem singuri acest dezastru de care ne temem. Catalogăm acest dezastru imposibil de ocolit şi acţionăm conform acestei idei, menţinându-ne spaima de critică la cote cât mai înalte cu putinţă, deci capacitatea de autocontrol la cele mai joase, aproape de inexistenţă. Ne îndreptăm atenţia spre părerea celorlalţi, care şi ei, săracii, sunt încărcaţi la rândul lor cu fel şi fel de experienţe, care mai de care mai negative probabil… în loc să ne îndreptăm atenţia către vocea noastră interioară.

Celebra critică stârneşte în noi o dependenţă sporită de alte persoane, ne condiţionează de ceea ce doresc ceilalţi înainte de ceea ce dorim noi, ne instalează un disconfort interior permanent, ne face să ne fie ruşine să ne exprimăm propria părere, ne scade stima de sine, ba chiar ne determină să evităm un conflict cu orice preţ, chiar dacă am avea toate motivele din lume să ieşim cu fruntea sus din el, preferând astfel mai degrabă să-l pierdem… în linişte.

Trebuie să ţinem cont aici de faptul că niciun om nu este nici prietenul nostru, nici duşmanul nostru. Toţi suntem nişte învăţăcei. Astăzi învăţăm despre cum să recunoaştem durerea în ceilalţi, fără să ne identificăm neapărat şi noi cu ea, mâine învăţăm despre cum să alegem din criticile din jur ce opţiuni bune avem, altele decât cele pe care deja le-am ales, fără să ne simţim nici proşti şi nici lezaţi sau răniţi în cunoştinţe doar pentru că ideile vin din critica altora şi nu de la noi. Totul este despre a alege.

Critica e un fel de volan. Manevrat de un specialist, ne ajută să mergem înainte. Manevrat de un neştiutor, ne cam pune nişte piedici, ba chiar ne cam pune în pericol.

E o lume mare, iar “Încercarea moarte n-are!”, cum se zice în popor. Şi mai e una… “Speranţa moare ultima!”.

Lasă un răspuns