De cine şi de ce ne temem?!

Aş aduna într-o zi o sută de oameni undeva şi aş cere un lucru… cine este un om sincer să ridice mâinile. Dar sincer, sincer… adică să n-ascundă nimic. Să nu aibă niciun fel de mască, nicio postură falsă, să nu aibă obiceiuri sau personalităţi împrumutate. “Cine e om fără de abţibilduri, să ridice mâinile!”. Cam câţi ar fi oare?!

Cred că puţini… Cred că ne-am pierdut tot mai mult, pe măsură ce-au trecut anii. De secole, nu de-acum. În loc să dărâmăm ziduri, le înălţăm şi mai mult. În loc să căutăm răspunsuri şi vindecare, păstrăm sub lacăt frici şi dubii care ne mănâncă de vii. Ne construim armuri care mai de care mai de nepătruns, vorbim cu ce vor alţii să audă, ba chiar cu propriile lor cuvinte. Niciodată cu ce simţim, cu ce dorim sau cu ce suntem. Până şi munca… parcă nu-i mintea noastră în ea, e a altora. Şi ce păcat… pentru că o copie nu egalează niciodată originalul… Dar niciodată!

A ne pune pe tavă cu demnitate fricile, grijile, sentimentele şi părerile… a devenit un act de bravură. A vorbi cu sinceritate despre ceea ce suntem a devenit un chin, ba poate chiar coşmarul vieţii noastre. Dacă ne râde lumea?!

Aşa… şi? E atât de ciudat… Pentru că tocmai sinceritatea este cea mai apreciată trăsătură a noastră. Şi cea care ne aduce cele mai multe bucurii şi satisfacţii. Oricât de rătăciţi am fi în neînţelegerea din interiorul nostru, falsul nu rezolvă, falsul şi negarea doar sapă pentru a adânci mai mult. Negarea strânge şi strânge şi strânge până facem poc!. Şi-atunci e vai şi-amar!

Dar să ieşi în sufleţelul gol pe scena vieţii… ah, cât de mare descărcare! Şi cât de multă relaxare aduce! Ba chiar amuzament uneori, dacă avem puţină stofă de măscărici în noi, să facem haz de necaz şi să-ndulcim amarul. Iar dacă nu… măcar să fim tăcuţi. Să fim sinceri prin linişte. Să fim sinceri nevorbind cuvintele, glumele sau chiar gândirile altora. Să fim sinceri… în linişte. Cu ochii afundaţi în întunericul palmelor noastre, s-aruncăm o privire în suflet. Şi în liniştea aia să urlăm cât putem de tare “E cineva aici?!?”. S-aprindem o făclie într-un colţ şi să ne aşezăm la vorbă. S-ascultăm temeri şi întrebări. Să răspundem şi să-ntrebăm şi noi. Şi s-ascultăm iarăşi. Să ne mai ridicăm abia când se trezeşte, în sfârşit, încrederea şi ne trage de mânecă, zicând “Hai, tăticu’, dă-i drumu’ afară şi bucură-te!”.

Da. Sinceritate. Şi înaintea sincerităţii faţă de ceilalţi… stă sinceritatea faţă de noi înşine. Asta e adevărată mângâiere din ceruri. E zâmbet pe faţă şi în suflet. E curaj şi privire înainte. În sfârşit. E dezlănţuire şi creaţie. Experienţă şi încurajare. Da, încurajare. Pentru ceilalţi care încă-şi ţin privirea-n palme…

Să ne bucurăm şi să-i bucurăm cu sinceritate. E cel mai frumos sentimentul pe care-l primim ca răsplată.

Lasă un răspuns