De ce să ne dăm viaţa altora?!

Noi am venit pe pământul ăsta cu multe daruri valoroase înăuntrul nostru. Toate darurile astea însumează ceea ce noi suntem de fapt. Ceea ce noi avem de oferit şi de făcut. Ceea ce noi avem de lăsat în urmă ca moştenire celor care vin după noi. Ceea ce noi avem de adăugat la ceea ce ne înconjoară. Ceea ce noi avem de adăugat la evoluţie. Puterea noastră. Pe care trebuie să o creştem şi pe care trebuie să o valorificăm pe zi ce trece. Pe care trebuie să o păstrăm şi nu să o cedăm. Pe care trebuie să o menţinem vie pentru a nu deveni doar nişte ustensile, nişte marionete fără pic de viaţă şi de grai.

Atunci când permitem altora să intre peste ceea ce e al nostru, peste ceea ce în mod evident ne aparţine nouă, nicidecum lor, permitem de fapt ca alţii să controleze şi să manipuleze ceea ce noi ar trebui să controlăm de fapt. Ceea ce ţine practic de noi, nu de alţii. Şi nu, nu trebuie să ne ducem noi peste alţii, pentru că şi atunci… oricât de pe dos ar părea ce zic, nu câştigăm puterea lor, ci o pierdem tot pe-a noastră. Pentru că atunci când încercăm să controlăm mai mult decât şade în pătrăţica noastră… tot pierdut se numeşte.

Trasarea libertăţii copiilor noştri după propriul nostru subiectivism determină pierderea libertăţii lor, pierderea libertăţii noastre… de fapt determină pierderea libertăţii şi valorii întregii familii. Impunerea propriilor credinţe în relaţiile de familie, de prietenie sau de oricare altă natură… duce doar la pierzanie. La pierdere de valori, de sentimente, de împlinire, de… libertate. De viaţă.

Ori de câte ori sunt încălcate voinţa şi libertatea sufletelor noastre sau ale celor din jur… traumele sunt de nedescris, oricât de neadevărat sau superficial ar părea la suprafaţă ceea ce zic. Propriul subiectivism, unul neconştientizat şi needucat, nu face nimic altceva decât să distrugă.

Iau biblia ca exemplu. Scrisă pe la începuturi în limba ebraică. Tradusă de-a lungul anilor în toate limbile pământului… de oameni simpli. De oameni ca noi toţi. De oameni cu suflet, cu emoţii, cu experienţe, cu păreri, cu fel şi fel de trăsături interioare, care în exterior egalau şi atunci acelaşi lucru ca şi acum… subiectivism. Fiecare cu al lui. Şi cine garantează acum corectitudinea şi veridicitatea textului biblic? Nimeni. Din contră. E haos. Biserici diferite funcţionează diferit, după diferite principii, după diferite interpretări… după propriul lor subiectivism.

Aşa e şi în noi. Odată ce nu conştientizăm ceea ce suntem de fapt, odată ce nu avem clar scris negru pe alb ce ne defineşte, în ce credem, înspre ce ne îndreptăm… nu putem permite intrarea altora cu bocancii peste noi. Pentru că haosul din noi s-ar mări… iar puterea şi darurile noastre interioare s-ar afunda şi mai mult în ceaţă. Şi nici noi nu putem intra cu bocancii peste sufletele altora. Din aceleaşi motive. Amărăciunea şi frustrarea în astfel de situaţii fac ca pacea şi liniştea să pară imposibile. Fac ca sentimentele să rămână reprimate şi adânc, adânc îngropate în noi, atât de adânc că parcă nici nu le-am avea.

Nedreptatea trebuie să înceteze, indiferent din ce parte vine. Încălcarea teritoriilor trebuie să înceteze şi ea. Respectul trebuie însuşit. Iertarea exersată. Şi trebuie să începem chiar cu noi înşine.

Cu cât bolile astea sufleteşti cărora le permitem să se hrănească cu darurile noastre vor stărui mai mult… cu atât ne vom îndepărta mai mult de drumul nostru dat, iar sentimentele vor deveni resentimente şi energiile vor muri înecate în negativitate.

Alegerea stă în fiecare dintre noi şi de ea depinde totul. De ea depindem şi noi. Judecata şi forţa nu-şi au locul într-o lume a iubirii. Trecutul e de iertat şi de lăsat la locul lui, acolo în urmă. Orgoliul e cel de îngropat, nu sufletul. Negarea e de transformat în acceptare. Mulţumirea e de învăţat şi iubirea de împărţit. Da. Iubirea e de împărţit, nu de adunat.

Iar noi… noi suntem de evoluat, nu de căsăpit. Noi suntem noi, nu alţii. Şi pentru ce ne pierdem?!

Lasă un răspuns