Darul sufletului meu, răbdarea…

…de a gândi, de a vorbi, de a iubi. Răbdarea de a mânca, de a savura, de a admira, de a… ţine minte. De a asculta, de a mângâia, de a… oferi. De a trăi.

Aş spune că e cea mai greu de dobândit, după împărăţia cerului. Răbdarea. M-am născut fără să ştiu a o înţelege. M-am născut doar cu capacitatea de a o rosti ca şi cuvânt, însă fără a o avea în suflet ca şi virtute deja înţeleasă. Răbdare. Un cuvânt simplu. Clar pentru toţi. Şi totuşi cu sens pentru atât de puţini…

“RĂBDÁRE, răbdări, s. f. 1. Faptul de a răbda; capacitate firească de a suporta greutăţi şi neplăceri fizice sau morale; putere de a aştepta în linişte desfăşurarea anumitor evenimente.”

Şi instrucţiuni de folosire?! În viaţă. Treptat. Pas cu pas.

Totul începea într-o zi. Pe când ajungeam să îmi dau seama că totul e pe dos, că n-am loc, că n-am loc nici pe un câmp unde nu e ţipenie de om cât văd cu ochii. Pe când chiar oxigenul mă sufoca şi parcă gândurile-mi ieşeau şi pe ochi de disperare. Pe când simţeam nevoia să m-aşez în drum şi să mă odihnesc. Pe când obosisem, în sfârşit, să bântui. Pe când obosisem să nu cunosc şi să nu ştiu. Pe când încetam, în sfârşit, să mai trăiesc alert şi fără noimă. Pe când îmi dădeam seama că mă grăbesc ca o tâmpită, fără să ştiu încotro.

Şi m-am pus puţin pe pauză. Şi-am gândit puţin în linişte, respirând adânc şi aproape ameţitor. Ce-am făcut până acum? Cum? De ce? Şi cum să le transform pe toate? Cu ce? Cu răbdare. Gata. Gata cu valurile agitate, gata cu bătăile puternice de inimă, gata cu tremuratul nervilor, gata.

Graba strica tot. Şi îmi omora sufletul. Şi viaţa. Nimic din ceea ce mi-am dorit nu s-a întâmplat mai repede pentru că m-am grăbit înspre acolo. Nu. Nimic din ceea ce mi-am dorit nu s-a întâmplat pentru că am făcut 5 paşi odată în loc de unul. Ce mi-am dorit nu s-a mai întâmplat deloc uneori, grăbindu-mă…

Şi-atunci de ce să mă grăbesc?!?

Răbdarea. Am înţeles-o şi am înţeles de ce. Răbdarea este esenţială. Uneori am impresia că-i mai presus de iubire. Doar uneori. Răbdarea e divină. E ca o baghetă magică. Transformă lucruri simple în minuni. Transformă oameni. Transformă situaţii. Transformă concluzii. Transformă vise în realitate. Şi este parte din mine. Este acea parte din mine care mă vindecă atunci când mă rănesc, care îmi e linişte atunci când am nevoie de timp. Care îmi dă idei atunci când eu nu le am. Care mă face să mă răzgândesc atunci când sunt pe cale să fac o tâmpenie.

Răbdarea e prietena mea cea mai bună. După Dumnezeu. El e întâi, pentru că el ne-a făcut cunoştinţă. El mi-a prezentat această minune care îmi transformă tiparul defectuos zi de zi. Această minune care mă mângâie şi mângâie prin mine şi pe alţii. Această minune, dar divin al sufletului meu. Răbdarea.

Lasă un răspuns