Dacă viaţa ne pune aceeaşi întrebare mereu, înseamnă că noi încă nu am aflat răspunsul

Şi probabil ne încăpăţânăm în continuare să nu îl aflăm. O ţinem pe-a noastră. Iar şi iar. Noi avem dreptate, noi suntem deştepţi, noi suntem corecţi, noi le facem pe toate aşa cum trebuie făcute. Şi tot noi, în ritmul ăsta, ne-o luăm peste bot cu aceleaşi tipare de experienţe. Ni se întâmplă, parcă trase la indigo, aceleaşi lucruri. Ne îndrăgostim de acelaşi tip de partener, ne băgăm în acelaşi tip de prietenie, ne alegem cu acelaşi tip de şef la locul de muncă… cumpărăm aceleaşi roşii stricate de la piaţă. Deşi studiem atât de bine înainte ceea ce alegem…

Da. Studiem. Gândim mult. Prea mult câteodată. Şi eu gândeam mult. Muuult prea mult. Luam câte o firimitură amărâtă de pâine, o analizam, o criticam, scoteam eu artileria mea grea şi-o despicam, pe cât era ea de mică, în mii şi mii de bucăţele şi mai mici, până când nu mai avea niciun pic de ceva în ea. Până când nu mai avea sens. Până când nimic nu mai avea sens…

Mult mi-a luat să înţeleg că eu, de fapt, nu eram o atotştiutoare, ci o suferindă. Sufeream de gândit. Suferinţă care venea din altele mai adânci. Din anxietate, din frici… din nevoia mea acerbă de atenţie. Care şi ele, la rândul lor, veneau din unele şi mai adânci. Răni de-alea bătrâne. Frustrări adunate. Lucruri nespuse la timpul lor, nefăcute la timpul lor, netrăite la timpul lor. Şi toate, aşa adunate, erau atât de obositoare, atât de dăunătoare pentru mine… în ciuda egoului puternic care zbiera agresiv, plin de putere, către exterior.

Toţi erau de reparat, din punctul meu de vedere. Toţi aveau câte cel puţin o bubă-n fund. Mai puţin eu. Pe mine eu nu mă vedeam. Dar… cineva totuşi mă vedea. Şi-mi dădea să mă satur. Una după alta. La fel. Identice. Ba parcă din ce în ce mai. Şi eu mă înveninam şi mai tare şi mă întrebam şi mai apăsat… “De ce mi se întâmplă toate astea mie mereu?!”.

Păi pentru că nu vedeam. Pentru că nu aflam din întâmplările alea ce trebuia, de fapt, să aflu. Pentru că, în loc să gândesc realist, simplu, frumos, gândeam mult. Şi prost. Şi deterioram astfel orice dâră de realitate. Deterioram astfel relaţii, deterioram prietenii, familii, medii, locuri de muncă, pe mine… Călcam în picioare tot, inclusiv pe mine, da. De fapt, mai ales pe mine. Gândeam prea mult pe timpul meu. Amânam iar şi iar tot ceea ce avea să vină frumos în viaţa mea.

Până când am înţeles. Până când am aflat nu răspunsurile, ci mai întâi întrebările.

M-am întors la fiecare întâmplare şi am întrebat de ce. Iar întâmplarea mi-a răspuns tot cu o întrebare. Legată de mine. Legată de ce am spus, de ce am făcut, de ce n-am spus şi n-am făcut. Legată de ce mi s-a întâmplat şi de ce am făcut să se întâmple… sau nu. Iar răspunsul la întrebarea asta legată de mine era simplu. Eram nepregătită. Nepregătită, da. Ştiam ce mă durea, dar nu şi de ce. Ştiam ca pe ‘Tatăl Nostru’ dinainte ce aveam să păţesc, dar nu şi de ce. Nu ştiam cine sunt şi ce vreau. Şi nu ştiam încotro mă îndrept. Ştiam doar că cineva, oricine, trebuia să facă ceva să nu mai doară. Eram, mai pe scurt, o disperată. O înfometată de-aia care ar fi mâncat şi rahat, numai să mănânce ceva.

Mintea asta a noastră lucrează într-un mod atât de curios, că nici nu ne imaginăm noi. Ne distrage atenţia de la lucrurile esenţiale, ca să ne ţină atenţi tocmai la alea care merită doar să fie ignorate, care nu ne aparţin. Sau care nu cântăresc în viaţa noastră mai mult decât un fulg de nea. Mintea needucată, neţinută sub control, ne forţează să ne ocupăm de lucruri care doar ne fac să pierdem vremea. Şi bucăţi din noi. Ne împiedică să fim fericiţi adică. Ne ţine focusul pe mărunţişuri nesemnificative, ca să ratăm imaginea de ansamblu. Şi ne supărăm. Că nu avem, că nu suntem, că nu ştim.

Devenim nerăbdători şi nervoşi, fără să avem şi un motiv clar pentru starea noastră. Sau ba da, avem. Doar că-s mărunţişuri. Ne deranjează rău ceva, dar, dacă analizăm ce ne deranjează, aflăm că-s, pur şi simplu, nişte mărunţişuri. Problema aici e că noi nu analizăm ce ne deranjează. Noi analizăm doar că ne deranjează. Şi insistăm pe faptul că ne deranjează. Şi vrem să schimbăm cu orice preţ ceea ce ne deranjează. Doar pentru că aşa vrem noi.

Vrem ca iubi să nu mai iasă cu băieţii la bere Sâmbăta, doar pentru că aşa vrem noi. Păi cu noi cine stă acasă?! Vrem că miţi să nu mai poarte fuste scurte pe stradă, doar pentru că aşa vrem noi. Păi dacă ne-o fură altcineva? Nouă… cine ne umple golul lăsat de… cine ştie ce trecut de-al nostru? Că noi singuri nu ştim. Că nouă mintea noastră nu ne dă voie să ne gândim la asta, are ea altele… goale… cu care să ne ţină ocupaţi.

Că noi n-auzim întrebarea din fiecare “deranj” de-ăsta absurd de-al nostru. Darămite răspunsul…

Lasă un răspuns