Dacă tot nu ne pasă, zic să nu ne mai plângem

Toată lumea e plină de cuvinte. Cu toţii ştim să vorbim. Le ştim pe toate. În teorie. În cuvinte. Şi mie îmi plac. Mai ales alea din bătrâni. În cazul de faţă… “O mie de vorbe doi bani nu fac.”.

Da. În ziua de astăzi cuvintele au ajuns mai la modă decât ţoalele. Astăzi cuvintele denotă inteligenţă, nu faptele. Cuvintele cuceresc, nu mintea reflectată în acţiune. Şi nu mai contează dacă ele, cuvintele, sunt amăgitoare sau nu, atâta vreme cât ele ne iau ochii de la probleme. Pentru că da, am ajuns să ne mulţumim cu nimic, doar, doar să mai uităm măcar preţ de câteva ore de gunoaiele depozitate în noi şi în vieţile noastre. Ne mulţumim cu iluzia unor fraze care sună pompos şi bine, deşi în realitate ele denotă numai şi numai mizerie… deşi în realitate cuvintele alea frumoase se transformă la miezul nopţii în broscoiul cel urât şi bubos şi nu invers, ca-n poveşti.

A zis Arghezi una bună… „Nefericirea oamenilor vine din uşurinţa cu care se lasă păcăliţi”. Şi mare dreptate a avut. Pentru că noi aşa suntem. Nişte nefericiţi naivi. Nişte nepăsători, dacă mi se permite să fiu mai profundă. Ne doare-n cot. “Ce dacă?”… Atâta vreme cât minciuna sună dulce, ce mai contează ce jeg şi urâţenie zac în spatele ei?

“Şi ce dacă?”… Asta e întrebarea tuturor, dincolo de pumnii în piept pe care şi-i trag în timp ce îşi manifestă calităţile de oratori extraordinari. Şi ce dacă e rău, când nişte unii şmecheri zic că e bine aşa? Şi eu întreb acum… de ce ne mai plângem, când nu ne pasă oricum? De ce acuzăm, când pe noi nu ne interesează de fapt nici de noi, nici de copiii noştri, nici de ziua de mâine? De ce ne-om văita atât, când noi nici măcar nu privim dincolo de liniile trasate de mai marii pentru noi ca nu care cumva să le păşim?

Eu… da, aş putea zice că eu sunt una singură şi mică în toată lumea asta mare. Şi toţi s-ar scuza zicând că suntem prea puţini şi ei prea mulţi. Dar eu mă simt mare. Mare cât cerul. Pentru că eu nu zac. Pentru că eu nu m-am conformat. Pentru că, deşi nu ştiu mai nimic, fac tot să aflu. Pentru că ştiu că e mai mult decât atât în scopul meu aici. Pentru că ştiu că avem mai multe în noi decât ne permit nişte gunoaie să vedem. Şi pentru că nasul meu nu mai suportă duhoarea. Pentru că gunoiul ascuns sub preş se împute odată şi-odată.

Pentru că eu am suflet să simt, minte să discern, mâini să fac şi picioare să umblu. Şi pentru că îl iubesc prea mult pe Dumnezeu, ca să stau degeaba. Pentru că aşa sunt eu, mai de modă veche.

Lasă un răspuns