Dacă nu facem un efort pentru lumină, ne mănâncă întunericul

Pentru că binele nu intră cu japca peste noi în casă, că are prea mult bun simţ. Dar răul, când vine, dă buzna. Ăla n-are maniere, n-are frică, n-are limite.

De la ce m-am luat, de data asta? De la o pană de curent, care mi-a cauzat, ulterior, o problemă la internet. Care m-a împiedicat să-mi mai fac trebuşoara mea de zi cu zi. Şi ce să fac în loc? Să fac o ciorbă, zic. Ei, şi, cât stăteam eu lângă ciorbă s-o păzesc… m-am gândit să apuc o carte de prin bibliotecă, măcar acolo de două, trei pagini, la mişto. Zis şi făcut. Pun mâna pe una care, în ciuda titlului ei interesant, nu s-a lipit de mine ani de zile. S-a lipit de data asta. Nimic întâmplător. Că, deşi îmi propusesem să citesc doar până când terminam de gătit, mi-a căzut atât de cu tronc… că am citit-o până la ultimul cuvinţel. A venit şi netul şi eu tot n-am lăsat-o.

A fost o confirmare cartea asta. Încă o confirmare că fac bine ceea ce fac. Că propoziţii, că stări, că ce coincidenţe or mai fi fost pe-acolo prin ea… la sfârşit aveam lacrimile la locul lor în ochi şi pielea zbârlită ca un arici, cum am eu de fiecare dată când ceva îmi atinge sufletul. Despre bine şi rău e cartea. Şi despre magie. Despre cum fiecare dintre noi este magicianul propriei vieţi. Despre cum fiecare dintre noi provoacă tot ceea ce i se întâmplă. Exact ce învârt eu ca o moară stricată mereu.

Ne simţim răniţi sau trădaţi? Supăraţi şi amărâţi de situaţii şi de persoane de unde nu ne-am fi închipuit vreodată? Ne simţim. Iar pe sentimentele astea, în loc să le diminiuăm repede, repede, le amplificăm. Le facem să fiarbă în noi din ce în ce mai intens. Creăm în noi, aproape zilnic, astfel de parcele şi parceluţe pline de buruieni negative. Şi le creştem. Băgându-ne acolo, cu totul, adânc în ele. Udându-le cu amărăciune. Cu resentimente şi gânduri de răzbunare. Şi nu, nu neapărat o răzbunare venită direct din partea noastră. Că noi doar suntem nişte buni creştini! Dar măcar un “Las’ că are soarta grijă!” plin de ranchiună tot zicem printre dinţi.

Ei bine, nenea de-a scris cartea aia zicea bine ce zicea. Şi anume că mesajele astea, gândurile şi sentimentele astea negative… sunt auzite. Şi cine cere răul… rău primeşte. Rămânând supăraţi, frustraţi, plini de senzaţii şi dorinţe negative, facem pe cineva să ne asculte. Facem pe cineva să zică “Uite, mă, şi la amărâţii ăştia, vor şi ei să li se facă dreptate! Haideţi, mă, să le facem dreptate, după voia lor!”, fără să ne anunţe şi pe noi însă de eventuale plăţi ulterioare. Că doar orice serviciu prestat se mai şi plăteşte, nu? Nimeni nu ne previne de prezenţa reculului, chiar şi în astea ale emoţiilor şi gândurilor negative. Nu, nouă ne place să credem că doar binele se răsplăteşte. Ne place să credem că doar rugăciunile sunt ascultate. Că doar o pâine întinsă unui sărac ne-aduce înapoi o pâine pe masă, într-o bună zi.

Şi nu-i aşa deloc. Acţiune şi reacţiune. Ecou. Balanţă. Roată mare şi rotundă. Viaţă, adică. Tot ce se duce se şi întoarce. Tot, nu doar alea bune. Am înjurat pe cineva? Putem s-avem şi motive să-l înjurăm. Să ne fi făcut el chiar şi cel mai mare rău dintre toate relele. Am greşit. Pentru că tribunalul nu suntem noi. Dreptatea nu ne-o facem noi. Tribunalul e undeva în… atmosferă să zicem. Prin aerul invizibil. Iar tribunalul ăsta vede şi inculpatul, dar ne vede şi pe noi încercând să ne facem dreptate singuri, răspunzând tot printr-o formă de agresiune, fie ea fizică, fie doar în gând. Şi… pe cine să scoată vinovat, pe cine nevinovat din toată treaba asta?

Înţelegerea, încrederea şi iertarea sunt nişte elixiruri. Nu numai că ne păstrează de partea nevinovaţilor, dar ne păstrează şi de partea sănătoşilor. A fericiţilor. Înţelegerea, încrederea şi iertarea înseamnă renunţare la resentimente, la gânduri de răzbunare şi mai înseamnă acceptare. Înseamnă stimularea compasiunii, a generozităţii şi a iubirii şi faţă de cei care provoacă dureri în jurul lor. Înseamnă înţelepciune. Înseamnă lumină. Înseamnă viaţă. Înseamnă sănătate curată.

Iar cine nu face un minim efort să-şi educe egoul, cine nu încearcă să-şi schimbe modul de a reacţiona la cele rele venite de la cei din jur, la un moment dat, va fi nevoit să-şi primească reacţiunile înapoi. La un moment dat, va suferi şi mai mult şi se va întreba “… oare de ce?”. La un moment dat, va regreta că arma lui n-a fost lumina şi-a fost întunericul. Va boli. Va lâncezi în propriile sale gânduri negative, avute în urmă cu ceva vreme. Gânduri de care el poate a şi uitat chiar imediat după ce le-a gândit.

Va regreta că a rămas supărat şi nemulţumit. Va regreta că nu a iertat, ca să poată merge mai departe liber, nu legat cu sforile propriilor frustrări. Va regreta că a urât şi a uitat să trăiască. Şi-şi va dori viaţa exact atunci când, pentru prima dată, n-o va mai avea.

Bună carte… venită fix la ţanc.

Lasă un răspuns