Curățenia, un medic energetic

În vremurile de glorie ale depresiei mele, era haos nu doar în mine, ci și în jurul meu. Le-aveam pe toate pe dos. Și mintea, și corpul, dar și casa. Făceam munte de vase murdare în chiuvetă, nicio haină nu era pusă la locul ei… sau, dacă era, sigur era șifonată ca vai de capul ei. Intram încălțată peste tot, fumam peste tot… Plângeam peste tot… Și parcă plânsul ăsta al meu creștea direct proporțional cu dezastrul din jurul meu. Haosul din mine… creștea și el odată cu haosul din jurul meu.

După cum sigur am mai spus, chiar dacă am avut multe perioade negre, am avut și oameni-lumină. Ici, colo. Deși nu prea-i vedeam eu așa atunci. Acum da, acum știu care-a fost rolul lor, dincolo de simplele și nesemnificativele aparențe. La vremea respectivă, pe lângă cel mai bun prieten al meu… încă și-n zilele de astăzi, care, bărbat fiind… puști pe-atunci… spăla mereu vasele în locul meu, nu de alta, dar îi plăceau șnițelele făcute de mine prea mult și… nu prea avea în ce să le mănânce, dacă nu făcea asta… am mai avut pe cineva prin preajmă. Un domn căruia i se zicea “gospodarul blocului”… poate-am mai zis… și-o să mai zic. Era domnul ăla îmbrăcat cu haine pline de praf și murdărie, care repara și clanțe, și calorifere, desfunda scurgeri, desfăcea mașini de spălat, le făcea pe toate. Domn care… pe lângă toate astea, știa totul despre mâncarea crudă și despre beneficiile ei, despre alimentația fără carne, despre astre și influențele lor, despre păr și capacitățile lui… energetice… Lucruri despre care eu nici măcar nu auzisem. Și despre care nici nu voiam să aud încă atunci. Încerca… El încerca, din când în când, să-mi mai arunce câte-o pastilă. Dar n-avea cu cine. Până când cred că nici el nu m-a mai suportat în halul ăla și a intrat un pic mai tare în mine și-n ifosele mele depresive.

Aveam o bucătărie aproape cât un… frigider de mică. Într-o dimineață, mi-a adus o cafea caldă, ne-am așezat acolo la mini-măsuța mea și ne-am aprins câte-o țigară. Nu m-a mai luat cu povești din munți, cu “Unde e Soarele acum?”, cu “Parcă ție-ți crește părul în sens invers!”… m-a întrebat doar “De cât timp n-ai curățat faianța din spatele aragazului?”. Nici nu m-am întors să mă uit la faianță. M-a bufnit râsul și am răspuns sec… “Niciodată. N-am curățat-o niciodată.”. Atunci s-a produs un declic. În capul meu. Și l-a simțit și el. Pentru că nu mi-a mai spus nimic. Doar s-a uitat în ochii mei și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit… A zâmbit datorită a ceea ce vedea în ei. Mă săturasem. Mă săturasem de mine așa, mă săturasem de lenea mea, de starea mea apatică, de indiferența mea, de nepăsarea mea, de lipsa de respect pe care o aveam, la urma urmei, față de… mine însămi. Mă săturasem să nu fac nimic pentru a-mi fi mai bine, mă săturasem să zac, să… am nenorocita aia de faianță din spatele aragazului stropită cu ulei peste ulei peste ulei.

Nu mi-a mai zis nimic. S-a ridicat, s-a scuzat spunând că are o avarie mai sus de rezolvat… și a plecat. S-a mai întors seara. M-a găsit cu toate scoase în mijlocul casei, frecând dulapurile. Nici nu s-a mirat, nici nu m-a lăudat, n-a făcut nici “Pâs!”, pentru că știa că pe mine atunci mă durea orgoliul mai rău decât m-ar fi durut corpul dacă m-ar fi călcat un tren. M-a întrebat doar dacă am timp să fumăm o țigară. N-aveam, eram în urmă cu prea multe, pierdusem prea mult timp, dar… aveam atât de multă recunoștință…

Și astăzi… am atât de multă recunoștință pentru el… Pentru că a fost acolo când a trebuit și pentru că a purtat mănușile potrivite cu mine. A știut cum să mă scoată din capcanele propriului meu ego, fără să calce pe el. Fără să calce în… orgoliul ăsta nenorocit de care zic.

Nu pot să zic că am început să țin casa bec chiar din ziua aia… însă pot să zic că începusem să facem cu schimbul eu și prietenul meu cel mai bun la spălat vase, nu mai fumam în toată casa, ci doar în bucătărie cu ușa închisă și vara într-un mini balcon de-l aveam acolo, nu mai intram încălțată până-n mijlocul patului, nu mai lăsam uleiul să zacă pe pereți de la o tură de șnițele la alta, nu mai eram… atât de leneșă, nu mai eram… atât de… depresivă. La puțin timp după, m-am apucat chiar și de alergat.

Începeam, în sfârșit, să arăt a… mine.

Recent… am citit un articol al unor nu știu care cercetători, care spuneau că oamenii dezordonați sunt creativi și cu nu mai știu ce alte o grămadă de calități. Pe naiba… Ce avem în jur avem în noi, mă. Felul cum ne comportăm reflectă ceea ce simțim. Felul cum ne întreținem mediul înconjurător reflectă felul cum ne întreținem mediul… interior. Sinele. Reflectă, mai exact, starea lui.

Dezordinea în jur reflectă dezordinea interioară. Exteriorul este imaginea noastră într-o oglindă. Indiferent că vorbim de oamenii din jur, de întâmplările petrecute, de mediul în care ne învârtim… de relația pe care o avem… de… casa în care locuim. Totul ține de noi înșine, de sinele nostru, de… locul… nivelul la care noi ne aflăm în momentul respectiv. Dacă privim în jurul nostru și vedem ceva nelalocul lui, acolo suntem și noi. Așa suntem și noi. Nelalocul nostru.

Mai mult decât atât, dacă ar fi să privim asta la nivel energetic, orice este nelalocul lui… generează un dezechilibru energetic. Că vorbim de un gând negativ, că vorbim de un om nepotrivit, că vorbim de o cană nespălată… sau de depozite de lucruri inutile… vorbim de același lucru. Dezechilibru energetic. În jur și în noi.

În jurul nostru se reflectă ce gândim, ce simțim, ce trăim… adică… starea de sănătate a propriei noastre energii.

Confortul, ordinea, curățenia… toate astea denotă putere, stabilitate… stare de bine. Opusul? Denotă… opus. Slăbiciune, dezechilibru… depresie. Iar noi ce ne dorim? Cum am vrea să ne simțim? Bine? Vii..? Atunci și casa noastră trebuie să fie la fel. Vie. Să aibă toate energiile echilibrate și la locul lor. Toate lucrurile curate și… la locul lor.

Casa noastră, biroul, mașina… locurile unde petrecem cel mai mult și cel mai intim timp… trebuie să fie apreciate ca fiind parte din noi. Pentru că ele chiar sunt parte din noi. Și, fiind parte din noi, automat trebuie să ne preocupe buna lor stare. Care se menține cu grijă și iubire, nu cu lene și amânare. Este vorba despre respect, la urma urmei, dincolo de alte sentimente. Respect față de noi, înainte de orice. Ne respectăm astfel sinele, ne respectăm intimitatea, spațiul ăla al nostru care ne încarcă cu energia necesară în viața de zi cu zi.

Curățenia asta nu se face doar la nivel fizic, chiar dacă noi doar atât putem vedea. Curățenia se face și la nivel energetic. Fiecare colțișor din casă, fiecare fereastră, fiecare bucată de mobilă… participă cu câte ceva la starea noastră de bine. Și… dacă ele sunt bolnave de murdărie și de haos, noi oare cu ce ne hrănim din mijlocul lor?

Lasă un răspuns