Curajul este întotdeauna urmat de oameni puternici

Da, s-avem curaj, oricât de slabi în capacităţi am fi. Asta trage după noi sprijin. De unde nici nu gândim. Oricât de slabi, săraci, blocaţi am fi, curajul care strigă din suflet după ajutor primeşte întotdeauna răspuns.

Majoritatea eşuăm în viaţă nu pentru că nu avem, ci pentru că nu cerem. Eşuăm în viaţă nu pentru că suntem lipsiţi de noroc, ci pentru că suntem lipsiţi de voinţă. Eşuăm nu pentru că la tot pasul primim piedici peste piedici peste piedici, ci pentru că ne cade un degeţel dacă ne deranjăm cumva să încercăm să facem ceva ca să trecem peste ele. Că noi am vrea totul lin. Drumuri line, viaţă lină, relaţii line, locuri de muncă şi ele la fel. Banii să crească în loc de castane, casele să crească singure din pământ, copiii să se crească şi ei singuri. Şi, cum nu se întâmplă asta, învinovăţim aiurea, în loc să facem ceva. Arătăm cu degetul nostru beteag şi “nevinovat”, în loc să ne folosim de degetele alea întinse nouă de sus prin alţi oameni, întâmplări diverse, fel şi fel de oportunităţi. Că de ce să profităm de ele, dacă tot ne place atât de mult să ne văicărim?

Frica e mult mai uşor de trăit decât curajul, mi-e clar de pe propria piele. Dar nu şi mai frumos. Şi, mai ales… nu şi mai bănos. Pentru că frica trage a pagubă, curajul trage a oameni puternici alături şi a rezultate pe măsura eforturilor noastre alături de ei.

Niciodată n-am ştiut înspre ce mă îndrept atunci când am pornit la un drum, indiferent de ce decizie am luat, în ce capitol, legat de ce dorinţă sau scop. Niciodată n-am ştiut unde mă duce nici măcar primul pas. Dar l-am făcut. Întotdeauna. Ca taurul ăla care vede ceva fluturându-i-se ispititor în faţa ochilor. Indiferent că a zis mama “Nu!”, că a zis şcoala “Nu!”, că au zis neamurile toate la un loc “Nu!”, că s-au uitat prietenii strâmb la mine, că m-au luat toţi în râs… “I-auzi-o şi pe nebuna noastră ce-i debitează imaginaţia…!”, “Revino, fetiţo, cu picioarele pe pământ!”.

Ba uite că n-am vrut, mă!

N-am vrut să fac ce mi-au dictat alţii să fac. N-am vrut să vorbesc ce au vrut alţii să vorbesc. N-am vrut să lucrez ce au vrut alţii să lucrez. Şi nu că n-am vrut, dacă stau să mă gândesc mai bine… dar n-am simţit. Interiorul meu, deşi nu dintotdeauna am ştiut că am acolo înăuntru o voce care îi vorbeşte mereu minţii mele, nu m-a lăsat să urmez nişte “zece porunci” de-astea sărace în consistenţă.

Şi-am întâmpinat greutăţi. Alte piedici. Capcane. De-ale mele, de-ale altora. Certuri. Frustrări. Pumni în pereţi. Ţipete. Boceli. Fugi. Reveniri. De toate, rele, pentru toţi. La mine s-au adunat toate. Şi, oricât de mult şi sufocant s-au îngrămădit, m-am încăpăţânat şi mai tare şi m-am îmbrâncit în ele cu şi mai multă putere. Şi, oricât de singură mă simţeam, din toată nebunia din jur întotdeauna se ridica cel puţin o mână. Care se întindea spre mine. Şi care mă prindea de ceafă şi mă trăgea mai aproape de ceea ce îmi doream să realizez. Şi nu, nu lin. Ba chiar mă izbeam de tot şi toţi cei care ţineau contră, mă învineţeam, dar… reuşeam să trec cu succes de fiecare prag. Cu pansamente multe, dar cu succes, fie el direct, fie indirect.

Am devenit astfel din ce în ce mai puternică. Şi mai ambiţioasă. Şi mai… detaşată. Am învăţat să disting originalul de copie. Am învăţat să discern şi să aleg. Am învăţat să renunţ. Şi să trăiesc. Azi. Pentru că am înţeles trecutul şi am învăţat să-l accept. Şi, din tot trecutul ăsta al meu, am învăţat să accept mai ales cine sunt eu. Să mă accept pe mine. Cu toate greşelile, cu toate sucelile, cu toate alegerile de orice fel, cu toate relaţiile, cu toate întâmplările, cu toate cele în care am fost vreodată implicată, cu sau fără voia mea.

Şi-am început, uşor, uşor, să sperii oamenii. Nu, nu să mi-i apropii. Turma fugea. Am început să fiu înţeleasă din ce în ce mai puţin şi de din ce în ce mai puţini oameni. Pentru că, pentru majoritatea, deveneam o ciudată. “Nebună!”… “Inconştientă!”. Majoritatea au început să se simtă dominaţi, atacaţi, jigniţi, nedreptăţiţi. Auzeam din ce în ce mai des şi de la din ce în ce mai mulţi oameni “Bine că le ştii tu pe toate!”, “Bine că le faci tu pe toate!”, “Bine că eşti tu deşteaptă!”. Eram din ce în ce mai acuzată, tot mai apăsat şi mai plângăcios, că devin o insensibilă. Toate doar pentru că majoritatea nu înţelegeau cum de un om se poate simţi atât de confortabil cu propria persoană, cu propria viaţă, chiar dacă nu avea înăuntru şi în jur totul roz şi cursiv.

Diferenţa între mine leşinata bleagă şi mine un pic mai răsărită o făceau câteva mici detalii. Renunţasem la scuze şi renunţasem şi la toate discuţiile alea care aveau ca subiecte numai lamentări şi versiuni negative, sumbre ale realităţii. Devenisem mai atentă la cei pe care îi lăsam să se apropie mai mult de mine şi de ale mele şi încetasem să mai exist prin părerile altora, prin concepţiile altora şi prin sfaturile… necerute de altfel… ale altora. Nu, nu ştiam nici eu cu exacitate cine eram, dar alesesem să aflu de una singură, nu prin diverşi care nu purtau pielea mea ca piele proprie. Şi nu, nu devenisem insensibilă şi nici indiferentă şi nici ignorantă. Conştientizarea anumitor lucruri însă mă făcuse să fiu mai calmă, să fiu mai răbdătoare, să iau lucrurile care loveau poate încă dureros în mine mai tăcut şi conştient decât aciditatea cu care obişnuiam să o fac înainte. Nu mai reacţionam la orice, nu mai plângeam la orice, nu mai strigam la orice. Nu mai strigam aproape deloc, de fapt. Ba uneori chiar râdeam, când altădată m-aş fi enervat. Şi, cel mai important, încetasem să-mi mai hrănesc prosteşte nevoia de atenţie din partea celor din jur. Lucrând cu mine. Cu frustrările alea ale mele care cereau, de fapt, toată atenţia asta. Pentru mine nesiguranţa începuse să devină o oportunitate să descopăr încă ceva la mine. Acceptasem faptul că nu eram perfectă şi că nu aveam niciodată să devin perfectă. Cel puţin nu pe lumea asta.

Înţelesesem, pur şi simplu, că menirea mea este să exist cu adevărat şi să acţionez real, faptic, cu rezultate, în existenţa asta restrânsă a mea. Chiar şi cu riscul de a părea o nebună în ochii celorlalţi. În ochii majorităţii, mai exact. Pentru că întodeauna, pe lângă majoritate, a existat o mână… uneori nici măcar o mână întreagă… de oameni puternici. Nişte foşti “nebuni” de-ăştia ca mine, care fuseseră şi ei cândva în locul meu şi ajunseseră sus şi tari. Care au venit şi-au plecat poate. Care s-au întors sau nu. Care au stat mai mult sau mai puţin. Dar care m-au făcut să fiu şi eu mai puternică, ţinându-mă strâns de mână şi trăgându-mă prin furtuni şi prin circ şi panaramă, făcându-mă să simt doar siguranţa aia sfântă de care aveam nevoie… că nu mă vor scăpa nicicum.

Nu, nu am ştiut întotdeauna ce fac. Şi nu, n-am fost niciodată sigură că ceea ce fac e bine. Dar mi-am asumat riscul. Pentru că tot ce mi-am dorit, conştient sau nu, a fost să fiu eu. Şi-atât.

Lasă un răspuns