Cu sufletul curat şi mintea între gratii

Cică “este o regulă a vieţii ca ceea ce-ţi doreşti să apară după ce ai încetat să mai cauţi.”.

Ei bine… cred că sufletul meu n-a încetat nicio secundă să-şi caute perechea. Mintea da. În sfârşit a înţeles că aşa trebuie. Căuta dementa orice. Cam orice putea umple gratiile dinăuntrul meu. A încetat în sfârşit să îmi încurce mie viaţa. Am trecut în plan secund, ca pe nişte copii cuminţi ascunşi după fusta mamei, atât mintea mea obositoare cât şi personalitatea mea gălăgioasă. N-aş şti să-ţi spun cum am făcut concret, pas cu pas. Pot să-ţi spun doar că a depins… de cât de mult mi-am dorit şi de cât de “de tot” mi-am pierdut speranţa.

A, dacă vorbim de vreun căţeluş sau de orice vietate fără glas de om să-mi ţină de urât… dacă nu-i de găsit pe stradă, e-n vreun pet-shop pe undeva, într-un colţ de cuşcă. O pereche de pantofi? Cam cât mă bucură pe mine o pereche de pantofi? 2 ore… 30 de minute uneori. Depinde de culoare… şi de toc cred. Habar nu am. Oricum tot în dulap ajung, uitaţi de soartă.

Dar când sufletul meu urlă-n hohote după o mângâiere… hmm… De unde-o cumpăr?!

Băieţi şi fete… bărbaţi şi femei… deducem din ce trăim cu toţii nişte situaţii cu fir comun, situaţii tipologice ale vieţii, nişte chenare în care TREBUIE să ne încadrăm. Altfel am fi nişte ciudaţi, corect? Ei bine, eu una m-am încadrat perfect. Până la un punct, când am început să devin o ciudată. Dar să încep cu începutul.

Sunt o copilă… îmi place baletul şi iubesc mult animalele. Aud, printre altele, poveşti despre “de-a mama şi de-a tata” şi spun că, atunci când voi fi mare, voi fi poliţistă, voi avea un soţ frumos, deştept şi cu bani şi copii cam câţi sunt într-o echipă de fotbal. Buuun!

Ajung prin liceu şi întâlnesc prima “iubire a vieţii mele”. Încep fabulaţiile. Mă visez căsătorită cu el, nu concep să ne despărţim, îi povestesc despre copiii pe care îi vom avea împreună şi despre cât de fericiţi vom fi. Sufăr, mă dau de ceasul morţii, implor, iert cu orice preţ. Copil tâmpit. “Adio, iubirea vieţii mele. Te voi iubi mereu. Nu te voi uita niciodată.”, bla, bla. Şi plâng şi urlu şi dramatizez. Hai, sictir, ciudato, că-ţi trece…

Apoi încep să casc ochii parcă un pic mai bine şi dau de nişte lucruri esenţiale… pe care uneori le las cu mândrie şi o mânie ascunsă bine să treacă pe lângă mine pentru că mă consider prea deşteaptă ca să mai existe ceva nou de învăţat la vârsta asta… Nu ştiu… să zic undeva la 17 ani.

Trece liceul, vine facultatea. Bucurie mare! Schimb oraş, schimb casă, las părinţi în spate! Ce-mi pot dori mai mult?! Ajung în junglă, unde haosul mi se pare divin, unde întâlnesc multe feţe noi, feţe cu care beau, petrec, rup cluburile, chiulesc de la cursuri… feţe dintre care la un moment dat îmi aleg una de-mi place mie. Criterii? Brunet să fie şi să aibă încheieturile mâinilor groase. A, şi să poarte ceas. Şi să mă facă să tremur şi să am emoţii. Să mă bâlbâi în prezenţa lui şi să mă port prosteşte. Şi să îmi spună despre copiii ăia mulţi pe care mi-i doresc şi eu, ca să pot începe să divinizez coincidenţele, să le ridic în slăvi, să mi le iau drept argumente şi confirmări. Şi din nou , el e! Gata, acum e pe bune! “Dragostea vieţii mele” cealaltă s-a dus, nici nu se compară. Am uitat complet pentru că acum iubesc cu adevărat. “Aia a fost o simplă copilărie”. Iar eu acum, femeie “matură” fiind, am tot dreptul să mă amuz pe seama copilăriilor mele, nu? Dar după ceva timp mă dezumflu. De parcă aş fi găurită cu un cui şi scap “iubirea” prin găuri. Vrăjeală. Nu iubire, vrăjeală. Chenarele vieţii. Standarde tipărite în minte. Abolirea sufletului.

Totul dispare. Sau nu, nu dispare, doar se transformă. Nopţile pierdute în club devin nopţi pierdute… mai puţin. Iubirile mele capătă formă prin alte locuri şi alte vieţi. Care mai de care. Iar eu respir în sfârşit. De parcă m-am născut acum. Încep să visez. Cu ochii deschişi. Visez copiii acum, visez bărbatul pe cal alb… şi când realizez că doar imaginaţia mea mă mai face să zâmbesc… renunţ şi la asta. Sufăr un gol brusc. Şi zic “Gata! Linişte!”.

Şi încep să mă caut pe mine. Înăuntru. Şi încep să mă întreb ce îmi place să fac, ce îmi place să admir, cum îmi place să mă relaxez. Şi aflu că răspunsul la toate întrebările astea e “Nu ştiu”. Păi cum nu ştiu?! Sunt femeie în toată firea şi nu ştiu nimic despre mine?! Pentru cine am trăit până acum?!? Şi urlu cât mă ţin plămânii. Ce atâta linişte şi neştiinţă?! Arăt ca o descreierată cu părul ciufulit. Am urlat de nu mai am voce. Întind mâna şi apuc o carte, măcar să citesc ceva. Zăcea cartea asta în biblioteca mea de ani. Dar cine să mai şi citească despre suflet şi iubire, când eu pe vremea aia aveam atâta ceaţă în minte şi mă credeam atotştiutoare?! Încep să ridic din sprâncene. Ia uite, ce interesant. Şi ştii ce? Sunt magice. Cuvinte magice. Ba chiar mai spre sfârşitul cărţii ajung să ştiu ce mâncare preferată am… şi că îmi place să merg de nebună noaptea pe plajă să ascult marea şi să vorbesc cu Dumnezeu. Auzi tu! Să vorbesc cu Dumnezeu… o ciudată.

Da, am ajuns o ciudată. Ştiu. Sunt o ciudată că am ajuns să mă iubesc pe mine înainte de toţi. Sunt o ciudată că am ajuns să am pielea furnicată şi sufletul copleşit de un răsărit de soare. Sunt o ciudată. Ştiu. Dar un ciudat la fel ca mine, în sfârşit, mă face să n-am cuvinte să descriu ceea ce simt. Sunt o ciudată cu sufletul curat şi mintea între gratii.

Şi nu, nu sunt poliţistă. Sunt mângâiată.

Lasă un răspuns