Cu calm, dar nu prea mult că stăm pe timpul nostru

Ne sucim, ne răsucim şi nu găsim deloc o ieşire din problemele noastre. Să rupem uşa şi să nu mai privim înapoi deloc. Să nu mai cunoaştem, să nu mai auzim, să fie altfel… să fim altcineva… altundeva.

Păi nu prea se poate. Cel puţin nu aşa.

Suntem în locul C şi ne dorim cu orice preţ să ajungem în locul Z. Aşa, cât am bate din palme. Doar că de la C la Z mai sunt nişte litere. Şi când ne gândim cam câte… ne vine să ne luăm cu mâinile de cap. Şi mai bine lasă. Nu mai facem nimic. Stăm aşa. Că, dacă nu se poate tot odată, mai bine deloc. De ce să fie pas cu pas? N-avem răbdare. Ori tot odată ori nimic. Şi stăm. Pe timpul nostru. Finit. Pe nervii noştri. Limitaţi şi ei.

Tot ceea ce se întâmplă în şi cu noi este fix ceea ce suportăm. E regulă de aur asta. Nici mai mult, nici mai puţin. Suntem construiţi şi dezvoltaţi pentru a trece exact prin ceea ce trecem. Ba chiar noi participăm la ceea ce ni se întâmplă. Şi tot noi participăm şi la ceea ce… nu ni se întâmplă. Fie de frică, fie de lene, fie de indiferenţă sau eu mai ştiu de ce alte prostii.

Suntem tentaţi zi de zi să renunţăm. Uneori să renunţăm înainte de a fi început de fapt să facem ceva. Păi de ce să facem? Că e greu. E aia, e aialaltă. Şi tot aşa. Ah, şi toate sunt împotriva noastră. Toate sunt în defavoarea noastră. Cerurile s-au întors cu spatele la noi. Ne-am născut blestemaţi. Lipsiţi de noroc. Bătuţi de soartă. Sau… mai simplu… suntem comozi. Ne e lene. De ce să ne apucăm de noi când mai bine mai stăm puţin? Şi azi şi mâine şi poimâine şi la anu’… şi la mulţi ani. Timpul trece, viaţa trece şi ea. Şi cu ea şi noi. Şi-n ceasul vreunei boli sau chiar în al morţii ne va încerca sentimentul că părăsim ceva ce părea că abia începea. Ne vom dori să mai stăm încă puţin. Atunci vom avea toate planurile bine puse la punct, vom şti ce şi cum trebuie acţionat, de ce, cu cine, când, în ce ordine. “Colorata mâine-i gata!”. Ba chiar întreg albumul cu visele noastre.

Ezitarea, incertitudinea, indiferenţa… invită la pierdere de timp. La irosire a ceva atât de preţios cu care noi ne jucăm de parcă ar fi nişte bule de săpun. Şi totuşi sunt zile. E timp. Pierdut. E un timp pe care l-am putea valorifica. Sunt vise pe care le-am putea transforma în realitate. Dar preferăm să nu.

Dumnezeu, dragul de el, nu prea bagă pe gât. El doar invită. Şi, deşi se loveşte atât de des de nepăsare şi refuz, el continuă. El nu invită o dată, ci de mai multe ori. Şi parcă noi am zice că, pe zi ce trece, invită la încercări din ce în ce mai dificile. Dar ce nu vedem e că el nu face asta ca să ne îngreuneze, ci ca să ne salte. Ca să ne urce şi mai sus pe scara evoluţiei noastre.

Multă lume se împiedică în dorinţa brută de a transforma tot de azi pe mâine. Ei bine, vin eu acum să spulber iluziile astea zicând că… niciodată lucrurile frumoase nu apar de azi pe mâine. Niciodată. Nu alea profunde şi cu adevărat frumoase.

Întreb acum… cum ne-am bucura mai mult privirea… la Pogany a lui Brâncuşi într-o poză pe internet sau la aceeaşi Pogany a lui Brâncuşi statuie în vreo galerie de artă? Şi parcă lui Brâncuşi i-a luat vreo douăzeci de ani s-o termine. O statuie. Mică şi fadă. Am fi tentaţi să exclamăm “Ce om tâmpit… să piardă douăzeci de ani cu asta!”. Dar cui nu-i sună cunoscut “Domnişoara Pogany”? Măcar de pe la numele vreunui restaurant unde-a mâncat în lumea asta mare.

Şi mai întreb încă ceva… cu visele noastre cum rămâne? Rememorăm din când în când imaginea lor în minte… şi atât? Sau le scoatem pe foaie şi le transformăm începând chiar de azi în realitate? În nume? În formă? În istorie?

Ce avem de făcut azi? Foaie, pix şi scriem.

Şi mâine, poimâine ce-avem în plan să facem?

Lasă un răspuns