Copiii sunt mâinile noastre întinse către timpuri pe care noi nu le mai apucăm

Şi da, e uşor să îi facem, dar destul de greu să îi creştem. E greu să îi conducem cât mai aproape de adevărata lor valoare. Însă nu imposibil. Toţi putem şi să-i facem, dar şi să-i creştem frumos. Trebuie doar să conştientizăm faptul că nicio lucrare nu este mai importantă decât evoluţia în sine. Care are loc prin noi, oamenii. Prin noi şi prin copiii pe care îi facem, dar mai ales pe care îi creştem.

Observ adesea… din ce în ce mai des chiar, că o copilărie de-acum nu mai e la fel ca cea pe care-am avut-o eu. Acum copiii nu se mai cresc cu grijă, răbdare şi respect. Acum copiii se cresc cu tablete, telefoane inteligente, laptopuri, youtube… cu neatenţie şi ignoranţă din plin. Copiii nu se mai joacă afară, ei se joacă cel mult în mintea lor. Nu mai bat mingea pe maidan, bat nişte bile într-un ecran cu degetul.

Da, ştiu că acum mulţi îmi aduc pe la nas, ca argument, tehnologia cu necesitatea ei cu tot, dar parcă rezultatele evoluţiei ei însumează involuţia noastră. Şi simt că poate e timpul să ne întoarcem cumva la origini. La bun simţ. La etică. La disciplină. La atenţie. La grijă. La implicare şi iubire. La familie.

Da, ştiu că trăim timpuri în care suntem solicitaţi din toate direcţiile, zi şi noapte, ştiu că muncim de nu mai avem aer să respirăm, ştiu că viaţa ne bombardează cu de toate, ştiu cât de greu ne este să ne menţinem cel puţin pe o linie de plutire. Dar cum oare am ajuns aşa? Ce schimbări au intervenit de-a lungul timpului şi ne-au adus la stadiul ăsta? Nu cumva am devenit neglijenţi, nu cumva am pasat în exterior din responsabilităţile noastre, luând de bună “Mecanizaţi-vă liniştiţi, puterile lumii veghează pentru voi!”, când, de fapt, tocmai puterile astea ale lumii ne-au pus aur în ochi ca să ni-l ia din suflet?

Emisiunile TV nu mai sunt emisiuni, au devenit un adevărat circ lipsit de orice scrupule, lipsit de orice urmă de cultură, lipsit de orice urmă de bun simţ. Ştirile la fel. Gramatica s-a dus şi ea pe copcă. Relaţiile la fel. Am devenit dependenţi de obiecte şi independenţi în familii. Că ce, să depindem noi de partenerii noştri?! Nuuu, noi suntem toţi nişte independenţi, iar partenerii ne sunt duşmanii cei dintâi! Mai bine depindem de-un telefon, zic… Şi mai bine montăm copilului în mână un xbox, decât să ne montăm nouă copilul în braţe.

Timpul ăsta petrecut om cu om, prieten cu prieten, soţ cu soţie, mamă cu fiică, tată cu familie… înseamnă totul. Sau cel puţin odată însemna totul. O carte citită împreună, o minge lovită cu piciorul în aer liber împreună, o drumeţie într-o pădure împreună, un joc de cărţi ca pe vremuri… interacţiunile astea reale, complete, din suflet, om cu om, înseamnă… sau cel puţin însemnau… relaţionare, construcţie, dezvoltare, conectare, schimb de informaţii, amintiri frumoase. Ne-am lăsat purtaţi de val. De un val sintetic. Artificial. Inventat. Omitem însă ceva. Copiii uită ce le cumpărăm. Ba chiar şi noi uităm ce ne cumpărăm. În schimb, nu uităm nicicum un om care a făcut, la un moment dat, parte din viaţa noastră şi nici ce ne-a rămas în suflet de la el.

Degeaba investim în cărucioare moderne, şerveţele de şters funduri nu ştiu de care, biberoane cu clipsuri de prins de marginea pătuţului, pătuţuri care leagănă singure, aspiratoare de muci ultra performante, dacă facem asta doar pentru a ne acoperi absenţa. Degeaba spunem că îngrijirea şi creşterea copiilor noştri sunt în topul priorităţilor noastre, dacă ei aproape că nici nu ne cunosc.

Copiii nu au nevoie de obiecte, ci de oameni. Au nevoie de voci, de mângâieri, de confirmări. Au nevoie să împărtăşească, să plângă, să râdă. Să înţeleagă. Să afle. Să înveţe să discearnă şi să aleagă. Să rezolve. Copiii au nevoie să le fim alături, nu să existăm undeva prin viaţa lor doar aşa, ca sursă de venit şi-atât. Au nevoie să fim. Nu doar fizic, ci şi emoţional, sentimental… implicat. Au nevoie de un model pe două picioare, nu de filmuleţe aruncate aiurea de cine ştie cine pe internet. Au nevoie de exemple, de acţiuni după care să se ghideze şi ei, la rândul lor, în viaţă. Au nevoie să înveţe să fie amabili, responsabili de acţiunile lor şi recunoscători. Au nevoie să cunoască aprecierea, istoria, momentele dificile, oportunităţile. Au nevoie să accepte diferenţele, să îi înţeleagă pe ceilalţi oameni, să nu crească cu prejudecăţi şi să se exprime cu sinceritate. Iar astea nu se găsesc în tehnologia avansată, ci în noi. În părinţi. În vecini. În prieteni. În comunitate. În oameni…

Pentru că viaţa nu este dată să fie trăită, la infinit, într-un simplu cerc vicios. Viaţa este dată să lase testamente din ce în ce mai bogate. Spiritual vorbind şi nu material.

Lasă un răspuns