Copiii se cuceresc cu sufletul, nu cu forța

Problemele noastre emoționale e clar că se exprimă și în comportamentul pe care-l avem, da? Atât în cel față de noi înșine, cât și în cel față de cei din jur. Inclusiv în comportamentul pe care-l avem față de copiii noștri. Mai ales față de ei, aș zice. De ce este vital ca noi să ținem cont de aspectul ăsta? Pentru că ăștia micii sunt ca niște bureți. Absorb absolut tot. Chiar și ceea ce noi avem impresia că ascundem bine, bine… “pentru ca ei să nu știe niciodată”.

Copiii simt, nene. Încă de când sunt mici, mici. Încă din burta mamei! De aceea este nu doar important, ci esențial ca noi să relaționăm, înainte de toate, înainte de a aduce pe lume niște noi vieți, cu noi înșine. Este esențial ca noi să descoperim experimentând cu noi înșine dificultăți, ofuri, frustrări, frici, uri, nu să le lăsăm să fie descoperite cu acești mici, de moment… dar viitori mari stâlpi ai VIEȚII.

De ce așa? E simplu. Un părinte împlinit transmite copilului o stare de bine, un părinte neîmplinit, frustrat, fricos, urâcios… transmite copilului o stare… nu mai are rost să zic de care. Stările astea emoționale ale noastre se transmit copiilor exact ca niște boli contagioase. Depinde, într-adevăr, și de sistemul lor imunitar emoțional, dar… de ce să riscăm, zic? De ce să ne jucăm cu viețile lor? Cu viitorul lor? Al nostru, al tuturor?! Al omenirii?!?

De ce, când putem să ne trăim noi visele, frumușel, la timp, în loc să-i forțăm pe ei să le trăiască și pentru noi? De ce, când putem să ne vindecăm noi, singurei, rănile, fără să îi așteptăm pe ei s-apară și să-i forțăm s-o facă? De ce, când putem să învățăm cum să ne iubim noi pe noi înșine mai întâi… fără ca ei să fie aduși în lumea asta, înainte de toate, doar ca să ne țină și nouă cineva de urât, în singurătatea asta a noastră frustrantă și întunecată?

Noi nu prea educăm copiii, în zilele astea. Noi doar îi folosim. Da, da, exact ca pe niște instrumente. Îi ducem la sporturi două, trei… și le cerem să fie primii la toate. Îi punem să învețe două, trei limbi străine… și le cerem să fie nativi la toate. Îi dăm la două, trei cluburi de copii, cu de toate… și le cerem să fie cei mai lăudați dintre toți. Îi comparăm mereu cu alții, în loc să îi apreciem pentru felul cum sunt ei acum, comparativ cu felul cum erau în urmă cu un an, spre exemplu.

Ne dezbrăcăm copiii, încă dinaintea nașterii lor, de propriile caractere și, cu toată forța înainte, încercăm să îndesăm în ei caracterele noastre. Le cerem, conștienți sau nu, ceea ce noi n-am avut, ceea ce noi n-am putut, ceea ce noi n-am știut. Fără să ne întrebăm oare… ce-ar vrea ei să aibă mai mult, ce-ar putea ei să facă mai bine, ce-ar tinde ei să priceapă mai ușor?

Le cerem multe. Le cerem tot. Dar nu totul lor, ci pe al nostru. Și, dacă nu ne dau, le dăm noi. Mai o palmă peste fund, mai una peste ochi. Ne enervăm, pentru că ne dăm seama că nici prin ei nu obținem ceea ce-am căutat noi de-o veșnicie și… cin’ să fie vinovații? Ei. Tot ei, normal. Doar nu noi!!? Ei, cei veniți pe lumea asta după noi, în brațele noastre… în brațele astea ale noastre de oameni mari, maturi, învățați. Pregătiți să creștem și să educăm copii. O laie…

Ne văităm de copii nervoși, agitați, frustrați, fără să ne dăm seama că ei, practic, sunt oglinda noastră. E prea mare viteza cu care trecem prin timp, ca să mai avem puțin măcar și pentru astfel de mizilicuri. Vrem bani, vrem țeluri atinse, vrem case mari, mașini mișto, “toate pentru copii”, uitând însă că… la vârsta lor, copiii n-au nevoie nici de bani, nici de vile cu piscină, ci de… niște parteneri de joacă. Pe care să-i imite, pe care să-i atingă, pe care să-i… simtă. Nu de alta, dar ca să… înțeleagă și ei… viața în sine. Care-i mersul. Cum funcționează toate în ea…

“Cine, noooi?!?”. Da, noi. Noi tratăm “nu pot”ul lor inocent cu o respingere și-o agresivitate de neînțeles, când calmul și-un “deocamdată” adăugat lângă ar face minuni. Le considerăm neștiința o rușine și-o pedepsim, când, de fapt, neștiința asta a lor este logică… e naturală. Nici ei nu s-au născut învățați. Așa cum nici noi. Neștiința asta a lor e și ea o simplă treaptă din existență, peste care și ei pot prea bine păși… cu puțin ajutor din partea noastră.

Nu, nu banii oferă siguranță copiilor noștri, ci timpul petrecut cu ei. Intuirea firii lor, a propriilor lor capacități, a propriilor lor meniri… alături de o implicare echilibrată a sufletului nostru în… echipa sufletelor lor. Asta ne face pe noi, cu adevărat, părinți și pe ei, cu adevărat, OAMENI.

Lasă un răspuns