Copiii nu sunt saci de box pentru emoţiile noastre negative

O alegere greşită, din start, în viaţă este acceptarea problemelor ca fiind o realitate permanentă. Alegem să nu facem nimic pentru a schimba condiţiile în care se desfăşoară zilele noastre, doar pentru că “şi la alţii e la fel” şi considerăm asta ceva normal. Ni se instalează în minte un anumit confort… chiar dacă nu prea este deloc confortabil, de fapt, ce şi cum se întâmplă.

Ne naştem, creştem sub responsabilitatea părinţilor noştri, la un moment dat în viaţă trecem sub propria noastră responsabilitate, ne căsătorim, facem şi noi, la rândul nostru, un copil, doi, trei, cinşpe… pe care îi creştem diferit sau nu de cum ne-au crescut şi părinţii noştri pe noi. Aparent, totul este un regulament de undeva de sus, cu bune şi cu rele, care trebuie urmărit şi respectat întocmai. Fără ca noi să intervenim cu absolut nimic. “Aşa este şi aşa trebuie să fie.”… Şi cu rele, da. Că “bătaia e ruptă din rai”, că “noi de-aia am ajuns oameni mari”, că “ne-au tras de perciuni ai noştri profesori la timp”, că, dacă nu dăm cu biciul, parcă nu suntem părinţi, că, dacă nu ne impunem un pic, parcă nu simţim că avem copii.

Şi, uite-aşa, confundăm educaţia cu dictatura. Confundăm obligaţiile cu nişte drepturi. Şi confundăm copiii cu nişte obiecte. Că doar “eu te-am făcut, eu te omor!”… Ce omitem, însă, din toată această ecuaţie este faptul că originea copiilor noştri nu stă în noi. Originea copiilor noştri este aceeaşi cu a noastră. Noi doar suntem parte, ca şi ei de altfel, din acest lanţ al omenirii şi al sufletelor noastre. Însă nimeni nu are pe nimeni în proprietate. Şi nimeni nu are niciun drept asupra nimănui. Toţi suntem încărcaţi numai cu responsabilitate. Pe lângă care vine la pachet, bineînţeles, şi o mare de emoţii negative şi lecţii de dus la bun sfârşit, toate adunate de prin trecut, care se răsfrâng atât asupra noastră, cât şi asupra celor din jurul nostru.

Faptul că un copil este lipsit de o deplină capacitate de a se îngriji singur nu ne medaliază cu libertatea de a-l manipula sau de a-l agresa, chiar dacă vorbim doar de o formă de agresiune verbală, emoţională. Nu ni se oferă la naşterea lor nişte ochelari invizibili prin care îi vedem sub formă de saci de box, gata să încaseze toate frustrările şi nemulţumirile adunate în noi de-a lungul vremii. Faptul că noi avem posibilitatea de a-i îngriji îi face, într-adevăr, pe copii să fie dependenţi de noi, însă libertatea lor este necesar să fie respectată pe deplin. Libertatea lor nu este sub semnul condiţiilor, ci este una obligatorie. Pentru că noi suntem pentru copiii noştri exact ca un cuptor pentru o pâine. Nu cuptorul face o magie în interiorul lui ca să apară nişte ingrediente şi o mână care să le amestece, pentru ca, după o perioadă cu o temperatură mare, să scoată pe gură o pâine proaspătă. Nu. De la brutar pleacă tot, el e magicianul.

Greşim faţă de copiii noştri prin critică, prin jignire, tachinare, glume înjositoare, refuz de atenţie, neacordare de libertate de a face propriile alegeri, ţipete, blesteme, furie, ameninţări, constrângeri, cerinţe contradictorii cu nevoile lor, reguli peste reguli, abandon, ridiculizări în public, nesupraveghere, interzicere a interacţiunii cu lumea şi cu toate cele ale ei, diferenţieri, pedepse, obligare la studii preferate de noi şi nu de ei, exploatare, abuz, învinovăţire, pornografie, vulgaritate şi multe altele. Mai pe scurt, asuprire a încrederii în sine. Sau crimă. O crimă emoţională. O crimă provocată de emoţiile negative care zac în noi, ignorate. Acceptate ca fiind o realitate a noastră definitivă, fără niciun fel de remediu. Şi asta doar din lipsă de cunoştinţe. Din ignoranţă şi lipsa informării. Şi din tradiţie. Pentru că, aşa cum bunicii noştri au dus-o până la 100 de ani cu bune şi cu rele, aşa ne este şi nouă scris în frunte să facem… cică. Pentru că e mai uşor să acceptăm decât să nu.

Ne plângem de copii neascultători, obosiţi, plângăcioşi, închişi în ei, agresivi, agitaţi, speriaţi, timizi, “furia adolescenţei”… fără să înţelegem că, prin comportamentul lor, ei se plâng, de fapt, de noi. Prin comportamentul lor defectuos copiii ne reflectă greşelile. Erorile de comportament de care noi am dat şi continuăm să dăm dovadă nu doar faţă de ei, ci şi faţă de propria noastră persoană. Copiii nu sunt obligaţi să adopte personalitatea noastră. Şi nici mintea noastră. Şi nici dorinţele noastre. Ei le au pe ale lor. Doar că noi nu prea înţelegem asta. Şi, neînţelegând, ne vine greu să acceptăm.

Copiii, prin comportamentul lor, reflectă imaginea capacităţii noastre de a fi părinţi. De a fi oameni. De a fi responsabili. De a fi corecţi şi coerenţi în gândire şi în comportament. De a fi curaţi şi echilibraţi. Copiii sunt practic rezultatul capacităţilor noastre de a fi ceea ce ne-am asumat când am decis să devenim… îngrijitori ai unor pui mici. Când am decis să… creştem practic în funcţie. Iar când copiii noştri au un comportament deficitar, nu este din cauza lor, ci din cauza noastră. Când copiii nu sunt “ascultători”, înseamnă că pachetul frustrărilor noastre se răsfrânge asupra lor, iar ei reacţionează înspre a se apăra, aşa cum ştiu ei mai bine la nivelul lor. Şi asta mai înseamnă că noi nu ne implicăm în totalitate în a-i cunoaşte şi în a afla ce anume îi defineşte pe ei, ca fiinţe unice. Ce trăsături definitorii au, ce pasiuni proprii şi personale, ce potenţial şi pentru ce anume, ce preferinţe, ce dorinţe, ce vise, ce trecut şi ce posibil viitor.

Copiii nu sunt ai noştri. Noi toţi suntem copii ai lui Dumnezeu, “împovăraţi” cu responsabilităţi. Să ne îngrijim, să ne oferim, să ne dezvoltăm şi să ne iubim.

2 Comments

Lasă un răspuns