Convenția dintre mine și… mine

Cu toții pornim în viață de la a sta în spatele scenei propriului destin. Nu, nu e vina noastră. Cel puțin, nu la început. E vina… nici nu știu a cui. Cred că a unui complex alcătuit din inconștiență, lăcomie, aroganță, vanitate și frică, complex peste care a trecut suficient de mult timp, ca să-l considerăm… viața în sine. Ceva normal. Traiul nostru de zi cu zi.

Pe măsură ce creștem însă, avem două variante. Fie intrăm “în rândul lumii”, devenind astfel părtași la întreg dezechilibrul omenirii, fie ocolim acest rând al lumii, devenind niște… “scăpați de sub control”.

Eu fac parte din categoria scăpaților de sub control. De mică am fost și “neascultătoare”… și “rebelă”… și “mai cu moț”. Toți din jurul meu au sperat că, într-o zi, mă voi domoli. Că, printr-o metodă sau alta, mă voi “redresa”. N-am făcut-o. Din punctul lor de vedere. Că, din punctul meu de vedere, am cam făcut-o.

Am revenit la… normal. La mine. La sinele meu. La adevărul din mine. La cine sunt eu, cu adevărat. Dincolo de ce m-ar fi putut învăța societatea să fiu, dincolo de ce mi-ar fi impus unul și altul să fiu, dincolo de ce ar fi presupus unul și altul că aș putea fi.

Am dezvoltat eu în mine, cu tumult sau fără, un arhitect. Arhitectul vieții mele. Da, eu sunt ăla. Arhitectul vieții mele. M-am căutat eu pe mine și am descoperit, pas cu pas, cine sunt și ce vreau, cu adevărat. Mi-am alimentat eu mie curajul și m-am obligat eu pe mine să perseverez. Am întrerupt conexiunea dintre visele mele și ceilalți și m-am rezumat numai la conexiunea mea cu ele.

M-am desprins de grija față de “Ce spune lumea?” și m-am obișnuit eu pe mine cu ideea că nu m-am născut pentru a fi pe placul tuturor. Mi-am ascuțit simțurile, atenția și discernământul. Mi-am construit propriul tablou de valori morale, propriul regulament, propriul program. Apoi am învățat să le respect. Și să mă respect, implicit, și pe mine.

Am continuat să țin cont de obiceiuri, dar doar de cele pe care valorile mele morale le-au considerat argumentate, conforme cu realitatea și… utile evoluției. Evoluției mele… dar și-a întregii omeniri.

Am privit, din când în când, și-n urmă… și m-am învățat eu pe mine cum să fac să nu am regrete. Cum să nu-mi doresc să pot da timpul înapoi, ca să schimb lucruri. Pentru asta a trebuit să înțeleg, mai întâi. A trebuit să înțeleg că absolut toate sunt conectate între ele. Că “Unde dai și unde crapă!?” nu-i chiar fără sens. Că lucrurile făcute greșit, în trecut, sunt, de fapt, lucruri făcute corect pentru ca evoluția asta despre care vorbesc să aibă loc. Am acceptat, în cele din urmă, trecutul așa cum era el. Pentru că mi-am dat seama că, fără el, n-aș fi devenit ceea ce astăzi sunt. Mi-am dat seama că… greșeala nu-i un motiv de luat în râs și nici de regrete. Greșeala este doar o… lecție. O ocazie de a trece pe lista cu “Așa nu!” încă ceva și pe lista cu “Așa da!” opusul. Tot pentru mine și asta. Și pentru evoluție. Pentru noi…

Care noi? Noi, ăștia din spatele măștilor. Noi, ăștia plini de emoții reprimate, de dorințe neîmplinite, de scuze neargumentate, de mizerie stătută și de fățărnicie. Noi, ăștia care dăm vina pe timp, nu pe pierderea lui, atunci când nu suntem și nu avem ceea ce ne dorim. Noi, ăștia care ascultăm de vocea de la radio, de la TV, de la vecina din casă, în loc să ascultăm de vocea aia… interioară.

Noi, ăștia care ne intoxicăm, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, cu nocivul primit din jur, la tot pasul… ăștia care acceptăm toxicitatea asta din jur… doar “ca să nu fim singuri cuc!”, domnule. De parcă singurătatea asta ar fi moartea în persoană, nu cea mai bună modalitate de a petrece mai mult timp cu noi înșine, de a ne cunoaște mai bine… de a ne elibera.

De boli, de poveri și de nefericire. De… nesănătate. Fizică, psihică și emoțională.

Lasă un răspuns