Comunicarea este însăși viața

Și cine nu știe să comunice nu știe să trăiască.

Din pricina problemelor, a frustrărilor, a supărărilor, a bagajelor purtate aiurea, inconștient sau conștient… ne închidem în noi. Taman în mijlocul zilei… noi tragem draperiile ca să se facă noapte. Să nu ne mai deranjeze nicio rază de lumină acolo, în întunericul nostru. Ne înghesuim emoțiile și sentimentele într-o cutiuță mică, păstrată sub cheie undeva în noi… Și-avem impresia că astfel devenim niște… eroi.

Avem impresia că astfel facem vreo faptă măreață pentru care, în viitor, ni se va ridica o statuie. De către cei pe care nu i-am deranjat atrăgându-le atenția când au greșit, de către cei pe care nu i-am întrerupt atunci când au luat-o pe arătură, de către cei pe care nu i-am alungat din viața noastră atunci când ne-au dat cu paru-n cap… sau ne-au trădat sau ne-au mințit sau ne-au batjocorit în mod repetat.

Suprimăm tot ce există în interiorul nostru… crezând că e… bine. Însă asta nu-i nimic altceva decât o moarte lentă a sinelui. O privare a lui de libertate… de… viață.

Ba nu e cazul, ba nu e momentul, ba lipsește curajul, ba personajul potrivit. Mereu găsim explicații pentru tăcerea noastră. Scuze, de fapt. Mereu lăsăm pe planul doi ceea ce… suntem, practic. Punând în prim plan mereu altceva… Sau pe altcineva. Sau poate numai o mască aleasă din mulțime. Ne place nouă ce viață duce Xulescu și încercăm și noi să-l imităm, cu speranța că și rezultatele vor fi aceleași. Uitând de… noi… Fiind altcineva. Sau, mai bine zis, doar încercând să fim altcineva. Sau nimeni. Încercând să fim… nimeni.

Facem ce nu ne place, fie forțați, fie în turmă… alegem pe cine nu plăcem… fie forțați, fie din grabă… fie din eu mai știu ce ambiții prostești. Muncim ce nu vrem sau cu cine nu vrem. Ne plimbăm, când noi am vrea, de fapt, să stăm și stăm, când noi am vrea, de fapt, să alergăm. Ne luăm pisică, când nouă ne plac câinii. Alb, când noi vrem negru. Mai mult, când noi am zice, de fapt, “Gata!”. Dar uite că nu zicem…

Înnăbușim toate astea sub capacul răbdării noastre. Le depozităm pe rânduri, rândulețe, rânduloaie… Și nu doar la nivel emoțional, ba mai depozităm și fizic. O tensiune, o durere… o grăsime sau, mai rău, o boală.

Punem dezechilibre peste dezechilibre, nemulțumiri și ele una peste alta… și nu suflăm o vorbă despre asta. Nu știm să exprimăm nimic, nu știm să ne spunem părerea, să negociem. Nu știm să împărtășim… Pentru că avem impresia că e mai sănătos așa. Mai bine să fim “victime”, decât “agresori”. Mai bine să acoperim gunoiul, decât să-l scoatem la suprafață, pentru a putea fi adunat de pe unde s-a împrăștiat și apoi aruncat.

Ne e frică. Ne e frică de supărarea celor din jur, de respingere, de excludere… Dar nu ne gândim că, tocmai prin această tăcere generală, prin această amuțire a emoțiilor, a sentimentelor, a sinelui nostru… tocmai către supărare, respingere și excludere ne îndreptăm.

Chiar dacă noi avem impresia că… tăcând, abținându-ne… noi nu comunicăm și e bine așa… de fapt… noi tot comunicăm, însă într-un mod defectuos și dăunător.

Comunicarea stă la baza vieții. Și ea nu-i doar prin vorbe..! Comunicarea există în orice… În sunet, în imagine, în piele… în aer, în tot. Comunicăm prin priviri, prin atingeri, prin sex… prin tăcere. Comunicăm prin fiecare respirație a noastră. Și transmitem prin toate astea chiar acel tumult interior care… așa, neexplicat în cuvinte… generează tumult și în jur. Generează semne de întrebare, îndoieli… și-apoi și mai multă nemulțumire… și mai mare distanță… și mai multă nepăsare.

… supărare, respingere… și excludere. În cantități cu mult mai mari și lipsite de orice șansă de reparare și de mai bine… decât ar fi printr-o comunicare verbală a problemelor… înainte de a fi prea târziu.

Lasă un răspuns