“Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…”

… indiferent cine şi cum ar fi ei.

De câţiva ani m-am apucat de un exerciţiu şi nu-l mai las deloc. “Găseşte explicaţia” l-am numit. Caut explicaţii. În orice şi pentru orice. Proverbe, cărţi, oameni, decalog, biblii, în mai marii cei mai mari din lume… oriunde. Pentru că toate din lumea asta au o explicaţie. Eu nu reuşesc să le acopăr pe toate, dar le aleg cam după cum mă lovesc de ele. Astăzi e despre părinţi. Mă duc la ai mei în vizită.

Despre familia mea… pot spune că, până de curând, a fost pentru mine ceva de… neînţeles. Haos. Mi-a stârnit mai toată copilăria mea furie. Frustrare. Dorinţă de a fugi. Lipsă de apartenenţa. Familia mea m-a făcut mai toată viaţa mea să simt că nu îi aparţin, da. Că eu sunt altfel. Că eu sunt diferită de ei. Că eu sunt miezul pământului şi că de ce mie? Şi de ce tocmai eu? De ce nu altceva? De ce nu mai bine de atât? De ce nu altfel?

Şi-am fugit. Într-un oraş mare şi agitat. Departe de tot ce avusesem eu senzaţia că mă terorizase întreaga mea copilărie şi adolescenţă. Departe de tot ce credeam eu că mă izgonea. Că mă respingea. Departe de mamă, de tată, de bunici, de unchi, mătuşi, de toţi. Am plecat… într-un oraş mare şi agitat… despre care la început aş fi zis că e paradisul. Despre care mai apoi am zis că e de fapt… o junglă. Pentru că m-am trezit singură într-o adevărată junglă. O junglă plină cu animale sălbatice. Cu maimuţe care nu-s în realitate la fel de drăgălaşe ca în poze, cu şerpi de-ăia mari şi veninoşi, cu vânători care nu ţin cont care-i om şi care-i animal. M-am trezit într-o junglă care, pe măsură ce-i supravieţuiam, mă făcea să realizez care-i treaba de fapt în ea cu mine. O junglă care mi-a spus, în cele din urmă, că “nicăieri nu-i mai bine ca acasă.”.

M-am trezit singură într-o anomalie totală. Şi am început să-mi caut în anomalia aia un înlocuitor pentru familia mea. În bărbaţi, în prieteni, în necunoscuţi, în ţoale, în muncă, în vacanţe. Peste tot. Ştiam… ce fel de mamă voi fi eu. Şi ştiam ce fel de tată vor avea copiii mei. Ştiam că eu nu îi voi freca la cap pe copiii mei să facă ce vreau eu în loc de ce vor ei, ştiam că eu nu îi voi cicăli, ştiam că eu nu îi voi suna noaptea când sunt pe la petreceri, ştiam că eu nu mă voi împotrivi relaţiilor copiilor mei, indiferent cu cine le-ar avea. Ştiam că voi fi o mamă dedicată “corect” copiilor mei. Le… “ştiam” eu pe toate. Eram cea mai deşteaptă, cea mai îndreptăţită să judec, cea mai bună ca exemplu de cum ar trebui să fie un om… eram cea mai cea. Eram cea mai frustrată şi prostănacă puştoaică şi toantă din lume de fapt. Cea mai naivă şi cea mai mucea. Eu eram. Ah, şi cu un orgoliu cât casa. Şi-o gelozie de nu ştiu s-o descriu în cuvinte. Şi o posesivitate de n-avea voie nici aerul să atingă ce era al meu. Şi o judecată mai ceva decât cel mai iute judecător din lume. Eram plină de defecte de fapt. Eram şi eu personalitate din personalitatea familiei mele. Eram o parte din familia mea. Eram rană din rănile familiei mele.

Lucrurile au început să se schimbe atunci când am început să mă satur. Când am început să observ că mi se întâmplă aceleaşi lucruri mereu. Parcă viaţa mea era un singur fragment pus să se repete. Se repetau relaţiile, se repetau problemele cu banii, se repetau locurile de muncă, se repetau şi certurile fără sfârşit cu ai mei. Se repetau toate. Mă simţeam cel mai prost copil din curtea şcolii. Nu treceam niciun examen la nimic. Mă, da’ la nimic! Şi oricât m-aş fi strofocat şi m-aş fi rugat pentru o schimbare, nu se întâmpla nimic altfel.

Îmi doream, ca toată lumea, ca de mâine să fie altfel. Totul. Să mă trezesc alt om. Să fie cald şi frumos mâine. Să fie soare. Să fie totul schimbat.

Am început aşadar să fac, în mod conştient, nu oricum, schimbări. Şi-am început şi eu cu ce aveam la îndemână. Cu fizicul. Tunde-te. Vopseşte-te. Schimbă-ţi machiajul. Cumpără-ţi şi-un ruj roşu. Fă-ţi tatuaje. Mai fă tu una, alta. Şi hai să vedem… ce se schimbă din asta? Păi pentru vreo două ore întreaga lume. Dar după două ore… după două ore îmi dădeam seama că sunt tot acolo. Tot eu. Cu aceleaşi ofuri şi dorinţe. Cu aceleaşi sentimente şi resentimente. Cu aceeaşi familie, aceiaşi prieteni, acelaşi prototip de bărbaţi, acelaşi loc de muncă, aceiaşi oameni fără suflet. Şi-am luat un pic de loc. “Bă, bine, bine, am înţeles că e haos. Dar totuşi… cum ies din el?”. Şi am vrut să-mi întreb sufletul. Dar… ia-l de unde nu-i. Mi-am dat seama astfel că şi eu sunt ca şi ei, un om fără suflet. Gol. Un om cu minte, dar fără suflet. Pustiit. Un om cu prejudecăţi, dar fără suflet. Rănit. Un om bolnav… şi fără suflet. Cum am făcut? Păi simplu. M-am pus în pielea celorlalţi şi m-am uitat la mine. M-am pus în pielea mamei mele şi m-am uitat la fiica mea care umbla noaptea de nebună prin oraş şi eu nu puteam să adorm până n-o vedeam teafără acasă. M-am pus în pielea tatălui meu şi m-am văzut muncind pe rupte ca să cumpăr fiicei mele tot ce avea ea nevoie. M-am pus în pielea bunicilor mei şi am privit o nepoată care a avut norocul de-a cunoaşte viaţa la ţară. M-am pus în pielea foştilor mei iubiţi şi am văzut o copilă care nu ştia de unde vine şi de ce, dar ştia că ea trebuie să se prindă de bărbat ca scaietele de pulover şi să nu se mai desprindă în veci, orice ar fi. M-am pus în locul prietenilor mei şi am văzut una care le ştia pe toate şi care dicta, judeca şi organiza totul cu o gândire greşită, neţinând cont de părerile nimănui altcuiva. M-am pus în locul câinelui meu şi-am văzut o stăpână atât de stăpânită la rândul ei de egoism şi frustrare, încât, oricât de mare aş fi fost eu, ea se purta de parcă nici nu existam în casă.

M-am pus în pielea tuturor şi m-am privit, da. Şi m-am analizat. Şi m-am îngrozit. Aşa am înţeles ce teroare de om fusesem chiar eu, înaintea tuturor. Aşa am început să citesc cărţi despre comportamentul uman, aşa am început să merg la psiholog, la biserică, la cursuri fel de fel. Am bătut la uşi mici, mijlocii, mari. Unele s-au deschis, altele nu. Dar eu am bătut la toate. Am căutat peste tot. M-am căutat peste tot. Şi-abia când am început să mă aflu… am început să înţeleg. Am început să înţeleg de unde vin toate bubele astea din corpul fizic şi emoţional al omului. Am început să înţeleg care-i sursa noastră ca oameni şi ca suflete şi care-s sursele problemelor noastre. Am început să înţeleg că sunt aici pentru că aici trebuie să fiu, pur şi simplu. Am început să înţeleg că ieri am fost acolo unde am avut nevoie să fiu. Am înţeles că m-am născut în familia în care am avut nevoie să cresc. Am înţeles că nimeni nu poate înlocui femeia care îmi e mie mamă şi că nimeni nu poate înlocui bărbatul care îmi e mie tată. Am înţeles că, la fel cum au făcut-o şi ei cu mine, şi eu la rândul meu voi da tot ce pot pentru copiii mei. Şi că, indiferent ce voi da eu, copiii mei vor avea responsabilitatea de a discerne. Am înţeles că mama şi tata sunt tot. Şi că, dacă ei nu erau, eu nu eram. Am înţeles că şi ei au un suflet prăfuit şi acoperit de ce-a fost înaintea lor. Am înţeles că există o istorie care a pus praful peste noi toţi. Am înţeles că trebuie să mă trezesc. Să mişc. Să fac ceva. Pentru mine, pentru părinţii mei, pentru părinţii lor, pentru nepoţii şi strănepoţii lor, pentru toţi. Am înţeles că lumea în jurul meu nu se schimbă dacă eu nu mă schimb. Am înţeles că nimic nu e dureros fără să fie şi de folos. Am înţeles că exteriorul meu depinde de interiorul meu. Şi că decizia de schimbare e la mine.

Am înţeles tot. Şi de-ar fi să dau timpul înapoi de o mie de ori, viaţa mea aş vrea să fie aceeaşi. Secundă cu secundă. Om cu om. Experienţă cu experienţă. Mama şi tata. Tot.

Lasă un răspuns