Cinste câinelui care m-a făcut om!

Abia m-am întors de la plimbarea cu al meu câine. Al meu câine care este un câine de talie mare. Foarte mare aş zice. Un câine care are în el nu una, ci două rase din categoria câinilor periculoşi. Un câine pe care l-am găsit pe stradă în urmă cu aproape 8 ani. Un câine pe care l-am găsit aproape mort. Bătut, plin de sânge, slab, rănit, înfometat. Un câine care probabil nu răspunsese în lupte aşa cum şi-ar fi dorit stăpânul lui. Un câine prea blând ca să facă rău. Un câine care de 8 ani încoace e cel mai bun prieten al meu. E mamă, e tată, e soră, e frate, e sprijin, e ocrotire, e tot. E batistă pentru lacrimi, e îmbrăţişare, e partener de joacă şi de prosteală, e mâncăcios ca mine, e privirea aia de “Unde naibii ai umblat până la ora asta şi… de ce miroşi a alcool?!”, e glasul ăla care ceartă înţelept toţi oamenii care ţipă şi fac scandal pe stradă, e descoperitorul de porumbei răniţi în iarbă pe-afară, e pupăciosul de copii mari şi mici, e omul care doarme cu capul pe pernă, e respect şi iubire. E cel despre care toţi îmi spun că a avut mare noroc cu mine că l-am găsit. E cel despre care eu spun că eu am avut de fapt mare noroc că l-am găsit. Nu ştiu ce aş fi fost acum, dacă în singurătatea mea de-acum câţiva ani nu l-aş fi avut pe el alături. N-aş şti acum ce-i aia răbdare şi responsabilitate, dacă nu m-ar fi învăţat el să-i fiu o mamă bună.

Da. Şi… apropo de mamă. Astăzi am întâlnit în drumul nostru o mamă alături de fiica ei de vreo doi anişori. Fetiţa foarte încântată la prima vedere de câine.
– Cuţu maaaare, mami!
– Da, mami, cuţu mare şi frumos.
– Papă, papă fata cuţu! Marş!
– Cum, mami, să zici “Marş” la cuţu…?!

Păi da, mami, fiica ta zice ce-ai învăţat-o tu. Fiica ta zice ceea ce a auzit la tine că e bine şi corect să facă. Tu ai învăţat-o să izgonească orice câine mare vede, pentru că altfel o papă. Ceea ce n-am învăţat noi ăştia marii încă este că orice câine este la fel de suflet ca şi noi. Şi că aşa cum pe noi ne rănesc alţi oameni şi ne fac să devenim închişi şi sălbatici şi pe ei îi rănesc alţi oameni şi reacţiile sunt aceleaşi. Şi ceea ce nu înţelegem noi încă este că, aşa cum nici pe noi nu agresiunea, ci iubirea şi căldura sufletească ne mai fac apoi să fim bine iar, la fel şi pe ei.

Dacă tu, mami, ai fost plesnită şi învineţită de vreun bărbat în viaţa ta, când vine altul şi ridică mâna la tine, în cel mai bun caz, fugi. În cel mai rău, devii agresivă. Zici “Gata, până aici!” şi iei ce-apuci la mână şi îi dai în cap lui pentru toţi şi toate. Aşa şi câinii. Au şi ei o limită. Dacă nu e atinsă, fug. Dacă e atinsă… au la îndemână sistemul lor de apărare propriu. Şi anume de a muşca. De a nu mai vedea nimic altceva în faţa ochilor decât pe toţi nenorociţii care i-au bătut, care i-au fugărit, care i-au batjocorit, care au aruncat cu pietre după ei, care le-au omorât puii şi care i-au maltratat cum au ştiut ei mai bine.

Ce nu înţelegi tu, mami, este că sufletul copilului tău vine în braţele tale curat. Şi vine să îl păstrezi şi să-l dezvolţi astfel, nu să-l murdăreşti cu mizeriile tale. Sufletul copilului tău vine plin de dorinţă şi iubire. Şi tu i le tai.

Privirea fetiţei de astăzi a fost la început plină de extaz când mi-a văzut câinele. Şi i-am putut urmări cu uşurinţă reacţiile de pe parcurs. Şi-a amintit, în extazul ei, ce a învăţat-o mami şi a vrut să îi demonstreze acestei femei mature care este mamă, mai presus de toate, că ea este o fetiţă deşteaptă şi ascultătoare şi ţine minte tot ce este învăţată. Pentru că îi place să audă “Bravo, puiul mamii!”, exact cum îi place şi câinelui meu. De-ar auzi şi copilul tău “Bravo, puiul mamii!” pentru că iubeşte şi învaţă să fie om… nu pentru că urmează frustrările şi bagajele emoţionale pe care noi, oamenii mari, le cărăm în spate şi de care nu conştientizăm că trebuie să scăpăm, pentru că ne cocoşează, nu de alta. Şi de ne-ar cocoşa numai pe noi, dar cocoşează şi generaţii întregi care vin în urma noastră.

Cât despre câini… eu îi iubesc. Îi iubesc aşa cum iubesc tot. Aşa cum mă iubesc pe mine, aşa cum iubesc frumuseţea unei frunze de toamnă de pe asfalt. Mult. Îi iubesc mult. Şi n-am fost muşcată în viaţa mea de niciun câine. Nici de cel mai turbat şi, aparent, cel mai periculos câine. Nici de haitele care m-au înconjurat nopţi la rând când băteam eu Bucureştiul pe jos în gândurile şi nebuniile singurătăţii mele. Am văzut câini spumegând la gură, adunaţi în jurul meu, gata, gata parcă să mă linşeze. Ei bine, câinii ăia au fost în cele din urmă de fiecare dată păzitori ai drumului meu spre casă. Pentru că mi-am aplecat sufletul la sufletul lor, pentru că le-am întins o mână sub bărbie şi le-am vorbit a pace. Pentru că le-am insuflat sentimentul că nu mi-e teamă şi că ei nu sunt urâţi şi periculoşi, că le simt blândeţea şi că ştiu că şi ei sunt suflete ca şi mine. Le-am dat de înţeles prin propria-mi voce că eu nu le fac rău. M-am aşezat în fund între ei şi câinii ăia şi-au ascuns colţii şi şi-au scos limbile şi burţile la înaintare să mă pupe şi să ne jucăm împreună.

Pentru că noi suntem gunoaiele, nu ei. Pentru că noi suntem agresivi, nu ei. Pentru că noi nu ne creştem şi nu ne educăm copiii cum trebuie, nu ei. Pentru că noi nu ne supraveghem copiii, nu ei. Pentru că noi muşcăm mai rău decât orice câine.

Lasă un răspuns