Cine urăşte ăla este!

Despre ce zic eu mereu că ne vorbeşte destul de des despre interiorul nostru? Despre exterior. Mai bine zis… despre percepţia noastră faţă de exterior.

De câte ori ni s-a întâmplat oare în viaţa asta să vină un prieten la noi şi să ne povestească despre ce loc de muncă nou şi mişto are… iar replica noastră a fost “Dar eşti sigur că faci faţă?” sau “Sigur trebuie să ai vreun şef naşpa, prea sună totul a roz cu picăţele albastre aşa…”? De câte ori nu ni s-a întunecat privirea la auzul bucuriei altora doar pentru că suntem noi urâcioşi şi întunecaţi pe interior? De câte ori am ştiut oare noi să ne fericim odată cu fericirea celor din jurul nostru, fără să facem puţin pe cóbe?!

Sunt mulţi cei pe care, aproape în fiecare zi, încă îi stăpâneşte critica şi frica. Şi este oare pentru ei societatea de vină sau… chiar ei înşişi? Eu zic că ei. Şi mai zic că modul cum privesc ei exteriorul este de fapt modul cum le zbiară interiorul. Şi că totul trebuie analizat şi soluţionat mai în profunzime decât ar părea necesar.

Ne deranjează isteţimea altora? Ne macină succesul lor? Păi şi pe noi ce ne opreşte să obţinem ce au obţinut şi ceilalţi? De ce ne mulţumim cu a fi slabi şi neputincioşi… când putem fi şi noi puternici şi luminoşi?

Relaţiile noastre cu cele şi cei ce ne înconjoară spun foarte multe lucruri despre noi. Când judecăm şi respingem persoane, locuri sau întâmplări din viaţa noastră… închizându-ne faţă de ele… nu facem nimic altceva decât să ne respingem pe noi înşine. Neînfruntând ce ne sâcâie, ce ne sperie şi poate ce chiar ne enervează din exterior… nu facem nimic altceva decât să ne amânăm evoluţia. Lăsăm lecţiile în aer. Le ocolim crezând că, odată ocolite, ele dispar.

Şi mult mai grav este atunci când facem asta conştienţi. Ştim ce ne deranjează, ştim de ce, ştim ce bube avem în noi… dar le lăsăm pe toate aşa, în doru’ lelii. Întoarcem spatele, că e mai uşor. De parcă, dacă nu ne mai uităm spre ele, nu ne mai sâcâie. Şi ce-am făcut?! Păi nimic. Ne întoarcem iar şi iar de unde-am plecat. Şi atragem la nesfârşit acelaşi tipar de situaţie, persoană, loc. Pentru că de asta avem nevoie ca să trecem mai departe. Pentru că totul funcţionează normal. Noi suntem ăia care nu înţelegem.

O frică, frustrare, problemă de orice fel… trebuie acceptată şi confruntată, nu criticată în secret, acolo-n cele mai ascunse colţuri ale minţii noastre… şi atât. Zâmbetul care ascunde frică este un zâmbet fals. Este o durere fardată frumos. Şi, din păcate… fardul se împrăştie, mânjind tot în jur, la prima dâră de apă aruncată.

De ce nu ne acceptăm ca să ne putem mai apoi iubi? Păi pentru că avem orgoliul cât casa. Ce?! Suntem noi mai prejos decât alţii?!? Nu se poate aşa ceva! Şi… deşi da, suntem, minţim. Ne minţim. “Cine, io?! Io sunt cel mai cel dintre cei mai cei! Şi îi învăţ şi pe alţii cum să fie!”. Şi uite aşa ne urâm. Ne criticăm. Zâmbim fals şi plângem înăuntru de ne vine să ne smulgem părul din cap. Punem seara capul pe pernă cu lacrimi în ochi şi ne trezim dimineaţa în minte cu gândul că… şi astăzi ne vom oftica văzând la alţii că au şi la noi că nu.

Când nu ne iubim nu trăim în pace şi linişte cu noi şi cu lumea din jur. Când nu ne iubim ne plângem de orice, chiar şi fără cuvinte. Chiar şi fără a o arăta. Ne plângem acolo în noi, fără să mai zicem la nimeni. Când nu ne iubim… nu ştim să ne acceptăm emoţiile, rând pe rând, pentru a le putea mai apoi vindeca într-un fel sau altul.

Încă nu înţelegem că de asta depinde fericirea în viaţa noastră. Încă nu înţelegem că nu ceea ce ne ridică în slăvi, ci ceea ce ne coboară până jos de tot, la ultima treaptă a noastră, ne ajută să ne vindecăm şi să creştem.

Ne lovim de multe relaţii nefericite cu cei din jurul nostru. Ne lovim de critici, de cuvinte dure şi încercări parcă de netrecut. Şi noi alegem să le ocolim… neînţelegând că ocolindu-le pe ele… ne ocolim pe noi înşine.

Lasă un răspuns