Cine stă deasupra azi?!

Aş vrea să aflu odată motivul pentru care se tot fac comparaţii între femei şi bărbaţi. Pentru că, pentru mine, comparaţia între un tren şi aurora boreală e cam lipsită de logică. Cum poate fi comparată o bucată de ceva practic cu o bucată de ceva care nu are loc într-un spaţiu finit şi logic?

Observ în jurul meu cupluri şi cupluri, situaţii şi situaţii. Ne-am pierdut undeva cred. Mă lovesc uneori nişte stiluri de abordare din partea bărbaţilor care mă dau cu cracii în sus. De râs, nu de altceva. Adică… ori sunt eu bătrână ori ciudată ori ceva e undeva în neregulă şi nu înţeleg exact de unde să apuc situaţia asta şi ce soluţie să-i dau. Măcar aşa, în mintea mea, cât să pun eu capul pe pernă liniştită seara zicându-mi că “va fi mai bine şi cu asta pentru că…” aia şi pentru că aialaltă. Dar nu. Nu pot.

Bărbaţii de acum îmi par aşa… ca nişte oi rătăcite. Şi nu e vina lor, săracii. Tind să cred că noi nu prea ştim ce mai vrem de la ei. Că serviciu avem, maşini avem, case avem şi de-alea, copii facem uşor, îi creştem uşor… şi dacă nu noi, îi creşte mama, vibratoare există, cluburi sunt, mai nou tragem şi noi cu arma, mergem la vânătoare, la curse de maşini, pilotăm avioane. Şi ei ce să mai facă, mă, la urma urmei? Păi fac ce le-a mai rămas… nu? Mai beau şi ei o bere… dacă mai apucă de noi. Se mai uită şi ei la un meci… dacă mai au loc de noi în canapea. Mai scuipă şi ei o sămânţă… dacă mai prind de noi. Ah, şi ar mai bate o minge în faţa blocului, dacă n-ar fi gura noastră atât de mare şi rea. Că urlăm la ei ca nebunele că noi facem atâtea şi ei nu sunt în stare de nimic! Staaaaau şi bat mingea toată ziua-n faţa blocului şi noi facem aia şi aia şi aia şi pe toate. Zici că ne-a pus cineva pistolul la cap şi noi ne-am supus de frică. Pe naiba! Nu. Noi doar ne dorim merite. Cât mai multe. Să vină meritele. Să fim apreciate. Că am uitat să ne facem apreciate pentru simplul fapt că suntem femei. Sau nu ne-o fi ajuns poate. Şi am început să facem mai mult. Şi mai mult. Pentru că… merite mai multe. Dar nici vorbă de vreun pistol la cap vreodată.

Dacă mă gândesc un pic, scot două categorii. Care-s valabile şi pentru femei şi pentru bărbaţi. Categoria puterii şi cea a slăbiciunii. Când e femeia slabă şi bărbatul puternic, să zicem că e uşor de confundat cu clasica situaţie existentă de când lumea şi pământul. Dar când e femeia puternică şi bărbatul slab… ei bine, aia e o problemă. Mare. Sau, mai bine zis… sunt două probleme. Două confuzii de identitate. Care… pe care?

Zic de mine puţin. Eu m-am dezvoltat o femeie puternică. Nu m-aş putea hotărî să rămân la un motiv sau la o cauză anume. Dar rezultatul e clar. Creier dezvoltat am, curaj am, voinţă am, am din toate câte puţin. Şi totuşi undeva îmi scapă ceva. Nu pot înţelege satisfacţia femeilor puternice de a ţine sub papuc un bărbat. Or fi chiar ele slabe oare de fapt?! Pentru că mie, una, îmi plac la nebunie discuţiile alea în care argumentele mele alea şmechere şi bine puse la punct sunt făcute praf de bărbatul meu. Muci. Terci. Îmi plac discuţiile alea în care bărbatul meu îmi închide gura. Pentru că discuţiile alea mă fac şi mai deşteaptă. Discuţiile alea mă fac să îmi iubesc bărbatul şi mai mult.

Şi-atunci… de ce păstrăm acest dezechilibru de parcă ar fi ceva bun? De ce slăbiciunea se acceptă pe sine şi caută mereu să fie terfelită? Şi de ce puterea caută doar o masă în care să lovească zilnic cu pumnul în loc de un suflet care să-i completeze familia? Oare s-ar numi prima situaţie lipsa încrederii în sine? Şi cumva cea de-a doua orgoliu prea mare?

Femeia n-are nimic de comparat cu bărbatul, zic clar. Nu ne măsurăm nici în bărbăţie, nici în mărimea tocurilor, nici în suflet, nici în minte, în nimic. Nici măcar în care aduce mai mult în casă. În nimic. Tot ce putem noi inventaria este doar ceea ce dezvoltăm împreună, noi doi la un loc, bărbat şi femeie… în fiecare zi din viaţa noastră. Pentru că nu suntem nici în vreo competiţie, nici în vreo luptă. Nu suntem nici duşmani şi nici concurenţi. Nu se dă bice pentru vreun premiu oferit la sfârşitul vieţii, ci doar se unesc două forţe diferite pentru a dobândi o linişte deplină… şi-o satisfacţie că “Uite ce-am fost în stare să construim noi doi… împreună.”. Despre asta e vorba.

Nu despre a trasa delimitări prin casă pentru a şti unde “sunt eu” şi unde “eşti tu”. E despre un contur pentru “noi”. Iar “noi” dă randament numai dacă bărbăţia e în pantalonii potriviţi şi tocurile în picioarele potrivite.

Dacă ceva-i greşit… sigur au scăpat nişte emoţii negative neobservate pe undeva, care de-acolo, din culise, încă îşi bat joc de cei aflaţi pe scenă în faţa publicului.

Cursa a luat sfârşit. Să-nceapă dragostea!

Lasă un răspuns