Cine sărbătorește Crăciunul fără să mai creadă și-n Moș Crăciun?

Mulți, ă? Mulți, da. Dar câți dintre noi oare știm ce-i cu Moș Crăciun ăsta, de fapt?

Moș Crăciun chiar a existat. A fost și el om, ca noi. Și n-a fost un bătrânel blânduț și drăguț și zâmbăreț dintotdeauna. Nu. Moș Crăciun a fost soțul unei doamne care, spre deosebire de el, era miloasă și blândă. Și care a adăpostit-o pe Maria, mama lui Cristos, pe vremea când era pe punctul de a naște, în ieslea gospodăriei lor. Da, în grajdul ăla pe care toți îl vedem reprezentat prin biserici sau prin târgurile de Crăciun. O minune apoi l-a făcut și pe domnul Crăciun să devină milos și blând ca doamna lui. Și-a adus chiar el daruri multe la nașterea lui Cristos. Și-apoi și-a căpătat obiceiul să împartă, din averea lui, daruri multe tuturor, an de an, cu ocazia sărbătoririi nașterii lui Cristos. Și așa l-a ținut obiceiul mult timp. De-atunci și până aproape-ncoace. Până când am încetat să mai credem în el… că de, dacă nu l-a canonizat și pe el nicio biserică…?

Că de ce să nu credem noi cuminței doar în pupături de moaște? Că doar “alea sunt energia divină!!”. Doar alea comunică cu noi… Doar alea ne ascultă și ne și răspund când avem o durere în dos. Moaștele, mă! Moaștele… Nu energiile astea superioare de genul sfinți, arhangheli și alte nebunii. Nu Moș Crăciun ăsta. Nu. Astea sunt basme. Nu le putem atinge, ca pe moaște, deci nu există. Că noi suntem toți un fel de Toma necredinciosul…

Și, mai nou, le mai spunem și copiilor încă de când sunt mici că Moș Crăciun nu există. Ba chiar ne certăm cu ei, ne îngrijorăm că o iau ra-ra pe arătură, dacă le hrănim imaginația cu așa “bazaconii”. “Mami, Moș Crăciun e doar în filme și-n desene animate, în realitate mami și tati îți cumpără jucării, ca să ne înțelegem, bine?!”. Așa, ca să fie treaba clară și sigură. Nu care cumva să îndrăznească vreun copilaș să închidă ochii odată, în liniște acolo, în cămăruța lui, și să se conecteze, cu capacitățile lui inocente și curate, cu energia superioară a celui ce-a fost odată Moș Crăciun. Nu care cumva să-și creeze vreo legătură cu divinitatea prin energia asta. Nu care cumva să-și ascută intuiția astfel! Nu, nu! Să nu-și pună îngerii păzitori la treabă…!

Că, dacă noi nu, ei de ce da? N-ar fi corect, așa-i? N-ar fi corect să creeze ei, mititeii, prin credința lor curată în acest Moș Crăciun, o conexiune energetică atât de profundă și de mișto, încât părinții lor să fie ghidați tot așa, intuitiv, fix către cadourile pe care copilașii lor le cer. N-ar fi corect să ne trezim chiar și noi, în dimineața de Crăciun, cu visele noastre devenite realitate sub brad, cine știe prin ce… minune…?

Nu-s bani?! Familii sărace?! Foamete?!? Hmmm… și de ce să nu încurajăm copiii să creadă în Moș Crăciun, mai ales în condițiile astea? Ne e frică oare să nu care cumva să reușească să facă ei astfel în așa fel încât să ne răsară în cale, aparent din neant, posibilitatea de a pune pe masă o mâncare și-un dulce și sub brad tricicleta aia colorată de-o vede ăla mic mereu în reclame pe stradă?

Cred că teamă ne e, da. Ne e teamă să îndrăznim. Ne e teamă de necunoscut. De ce nu vedem. Ne e teamă, practic, de sursa noastră. De noi înșine. Ne e teamă de trecutul nostru. Ne e teamă să mai îndrăznim chiar și să zâmbim. Ne e teamă să nu cumva să suferim. Ne e teamă de dezamăgiri… Dacă nu primim ce ne-am dorit? Dacă nu se întâmplă cum ne dorim noi? Dacă, dacă, dacă?!?

Mai bine cu aproape nimic, decât cu o șansă în plus. Mai bine doar cu o masă goală, decât cu o speranță pe lângă ea…

Că de ce să lăsăm copiii să fie sinceri? De ce să ne lăsăm chiar și pe noi să fim sinceri?!

Întreb… oare câți dintre noi ne-am dori ca Moș Crăciun să existe? Cred că toți. Dar oare câți dintre noi ne-am gândit vreodată că… Moș Crăciun chiar există?

Câți dintre noi am cerut vreodată ceva divinității sau doar unei părți din ea… acestui așa zis Moș Crăciun, spre exemplu… în mod curat și sincer și lipsit de egoism și… cu inimile deschise… și n-am primit?!

Lasă un răspuns