Cine promite rar… promite sincer

Prin perioadele mele adolescentine eram adesea certată de ai mei. Pe lângă altele, pentru că nu respectam ceea ce promiteam.
– La cât vii acasă?
– La 9.

Acum ziceam, acum uitam. Mi se rupea mie că am zis 9. Nici nu mai ţineam minte ce oră zisesem atunci când mă întorceam acasă la 10, 11 şi mă întrebau “La ce oră ai zis că vii acasă?!”. Scandal. Circ şi panaramă. Ce nu înţelegeam eu pe-atunci era că… urma să ajung şi eu un om mare şi plin de responsabilităţi, exact ca şi ei. Nu înţelegeam, pe vremea aia, că urma să trăiesc şi eu pe timpul meu şi pe banii mei. Nu înţelegeam că urma să relaţionez şi eu la rândul meu cu oameni pe cuvântul cărora să îmi doresc să mă bazez… la fel cum îşi doreau şi ai mei să ştie că se puteau baza atunci pe cuvântul meu.

Păi nu e ea roata rotundă? Ai mei, aşa cum au ştiut ei, au încercat să mă înveţe nişte noţiuni elementare… necesare unui trai decent, într-o limită a bunului simţ. Dar eu, ambiţioasă din fire, am preferat să le învăţ abia mai târziu, din propriile mele experienţe. Şi-am învăţat. De mi-a ieşit pe ochi. De nervi, de frustrare, de durere, de de toate. M-am ales cu un lucru esenţial. Cuvântul meu e… cartea mea de vizită. Cuvântul meu e… imaginea mea. E prietenul de astăzi, sprijinul de mâine, mulţumirea de poimâine. Şi-un respect pe viaţă.

Cuvântul dat nu-i bătaie de joc. Nu e sub nicio formă o modalitate de manipulare. Nu e o scăpare de moment. Nu e un dus cu zăhărelul încotro avem noi chef. Şi nu e de lăsat în bătaia vântului, oricât de multe beneficii… cu picioare scurte… ar putea el aduce astfel. Cuvântul nu e doar de dat pe la nas pentru a scăpa uşor dintr-o situaţie nu tocmai confortabilă şi nici un mod de a obţine mai uşor ceva ce ne dorim cu orice preţ.

Promisiunea, prin definiţie, este un angajament prin care un om îşi asumă acţiunea pomenită. Cuvântul dat e cuvânt dat şi punct adică. Şi dacă nu suntem siguri de el, mai bine îl gândim de două ori înainte să-l dăm. Pentru că un cuvânt dat creează o aşteptare, aşteptare care la rândul ei poate crea o dezamăgire. Rupturi. Supărări. Tristeţi. Emoţii negative. Care atârnă greu în relaţiile noastre de zi cu zi… de oricare natură ar fi ele.

Odată cuvântul ‘parolist’ era la modă. Era. Azi s-a pierdut. Şi nu că n-ar fi un cuvânt simpatic, ci pentru că nu se mai poartă. Astăzi onestitate canci. Am făcut un mic troc cu ea. Am împins-o uşor în lături şi am tras la schimb interesele. Egoismul şi nepăsarea. Am devenit din parolişti nişte urâţi. Urâţi şi indiferenţi.

Încălcăm cuvântul pe care îl dăm altora, ba mai mult… încălcăm cuvântul pe care ni-l dăm chiar nouă. Ne promitem nouă înşine lucruri pe care nu le ducem la bun sfârşit. Promisiuni şi promisiuni. Unele cărate după noi din neam, altele care vin în mod spontan în discuţiile cu alţii, unele sub formă de şantaj, altele sub formă de uşiţă de scăpare. Promitem. Promitem în stânga şi-n dreapta. Tuturor oamenilor, animalelor… naturii, lui Dumnezeu. Promitem din frică, nesiguranţă, mârlănie, datorie… din respect sau… din lipsa lui. Promitem poate uneori din dorinţa de a aduce alinări şi zâmbete pe buze, lipsiţi fiind însă de puterea de a îndeplini cele promise. Toate astea-s aflate foarte, foarte departe de respect, armonie şi înţelegere.

Întreb… ce-i mai neplăcut, un cuvânt dat aiurea sau… nimic? Care-i mai dezamăgit, un copil căruia i se promite o jucărie fără să i se şi cumpere sau un copil căruia nu i se pomeneşte nimic de nicio naţie de jucărie?

Ah, şi să nu confundăm acum respectul cu absurditatea. Pentru că mai sunt situaţiile alea când intenţia şi respectul faţă de sine şi alţii există în totalitate, dar intervin factori neprevăzuţi şi inevitabili peste planurile noastre, ale tuturor, factori care împiedică împlinirea cuvântului. Jos pălăria aici. Înţelegere deplină. Poate chiar sprijin dacă e loc. Pentru că în situaţiile astea sigur apar şi explicaţiile de rigoare şi locul ăla prietenos şi plăcut lăsat de “Bună ziua!”. Pentru că, în ciuda neputinţei lor, unii oameni au curajul asumării. Pentru că ne dorim respect şi înţelegere, orice ar fi. Ne dorim prietenie şi toate cele bune. Pentru că “ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”.

Şi pentru că un cerc lăsat deschis rămâne doar o linie fără sens. Iar viaţa noi o vrem plină de formă şi înţeles.

Lasă un răspuns