Cine nu-și recunoaște casa ca biserică, nu-și recunoaște sufletul ca Dumnezeu

Am mai zis-o și-o mai zic. N-am crescut o bisericoasă. Ah, da, am avut în familie tradiția bisericii. Acatiste, morți, vii, lumină, paști, Crăciun, păcate, farmece, ferească sfântu’, tămâie atât de multă, că aproape muream sufocată de la fum mereu. Am avut, nu zic nu. Dar n-am avut… o educație de-aia clară într-ale bisericii. Și cred că n-o avem niciunii, așa cum ar trebui.

Trăim un haos. Manipulare la un nivel deja grotesc. A ajuns totul atât de în ceață și de îmbârligat, că nu ne mai rămâne decât să alegem extremele. Dacă nu suntem atei, suntem habotnici și invers. Nimic între. Ne e prea greu. Prea multe cărți de citit, prea multe biserici de vizitat, prea multe religii de studiat. Prea solicitată mintea. Prea, prea, prea.

Doar ce-am citit într-un articol părerea unei tipe despre Dumnezeu. Se declara atee. Ceea ce e și logic, pentru că, dacă adunăm la egoul ei neregulile și contradicțiile din religii, avem ca rezultat una dintre extremele de adineauri. Ateismul.

Am fost acolo și eu și o înțeleg perfect. Nu știu ce părere are ea acum, dar știu ce părere am eu. Dumnezeu există. Nu pentru că l-am văzut, nu pentru că am găsit dovezi, nu pentru că mi l-am explicat, ci, mai ales, pentru că l-am simțit. Și-l simt în fiecare zi din viața mea.

Reiau puțin ideea. Am avut o perioadă în care l-am negat. Am zis clar “Bă, Dumnezeu ăsta e doar o vrăjeală a bisericilor, ca să ne țină de nas.”, motivul pentru care am zis asta fiind tot rezultatul dintre egoul meu de la vremea respectivă și contradicțiile din și dintre bisericuțele astea. Și, când zic “bisericuțe”, nu mă refer la clădiri în sine, ci la comunitățile care le stăpânesc.

Doar că eu… nu m-am mulțumit cu atât. Nu m-am oprit la a-l nega pe Dumnezeu. Am mers mai departe. Mi-am dorit să aflu… cum naiba am apărut noi, totuși? Și de ce existăm? Că doar n-o fi scos pe-o ureche universul, într-o bună dimineață, planeta asta cu tot cu noi pe ea.

Am luat ce-am avut la îndemână. Bisericile, nu? E plin peste tot de ele. Am început cu ortodocșii, că de, m-am născut în gașca lor. Apoi am continuat cu catolicii, greco-catolicii, protestanții, hindușii, budiștii, islamiștii, tot. Mă blocasem, pentru o scurtă perioadă de timp însă, la catolici. Am făcut și ore la ei, exact ca la școală. Totul luat de la începuturile începuturilor. Abecedarul religiei, cum ar veni. Dezbateri cu preoți fel de fel, documentare, filme vechi, cărți și mai vechi… până când am ajuns, în zilele noastre, la pedofilie, preacurvie, perversiuni, hoție, minciuni, minciuni și iar minciuni.

Am tras o linie mare și-am concluzionat că… trebuie să mă descurc cumva singură. Să-mi studiez eu mie simțurile. Ce simt când intru în biserica plină? Dar în ea goală? Ce simt când aud o muzică bisericească? Dar o alta? Cu care dintre valorile lor rezonez? Cu care nu? De ce? Mi-am închis puțin ochii și mi-am deschis de tot sufletul. Receptorii mei energetici.

Așa am înțeles că biserica plină de oameni este, astăzi, un fel de… turnul Babel al energiilor. Fiecare își aduce de-acasă bolile, problemele, frustrările… și le lasă să se amestece acolo cu ale altora, în speranța că cineva, altcineva, le va rezolva cumva. Așa am înțeles și că există biserici ca… simple clădiri, biserici ca un infern și biserici ca raiul pe pământ. Diferența dintre ele? Omul. Tot omul, da. Și încărcătura energetică pe care el o atribuie acelei construcții. De la preot, la enoriaș, la femeie de serviciu.

Așa am înțeles că… nu o clădire mă ajută în viață, ci energia din mine… alimentată și de energia comunității din care fac parte. Dar despre ce comunitate vorbim noi astăzi? Despre comunitatea care merge și-și varsă toți sacii în această “casă a lui Dumnezeu”, pentru ca el singurel să sorteze ce-avem noi în ei, iar noi să luăm înapoi acasă doar ce-i bun. Că așa suntem învățați. Să cerem și să ni se dea. Nu să ne punem mintea și propria energie, un picuț, la contribuție.

Și-am mai înțeles ceva… Că oameni ai lui Dumnezeu, de-ăia care “să-i ducă cuvântul mai departe”, nu sunt doar preoții, ci toți oamenii de rând. Iar case ale lui Dumnezeu nu sunt doar bisericile, ci toate casele oamenilor. Și nu numai. Pământul întreg este o casă a lui Dumnezeu. Fiecare colț din natură, fiecare val al mărilor, fiecare stâncă a munților… fiecare adiere de vânt… toate câte există, noi toți… suntem, în parte sau împreună, casă a lui Dumnezeu… odată ce conștientizăm că-i purtăm energia fiecare… undeva, în adâncul sufletului.

Lasă un răspuns