Cine minte trăieşte ca şi cum ar fi într-o închisoare

Şi cine oare nu minte? Cine e atât de încrezător în sine încât să fie liber? Încât să nu simtă nevoia să arunce măcar o minciunică mică?

– Minciunică, minciunea,
Îmi bat joc de viaţa mea!

Cam aşa ceva cu noi. Golurile şi rănile nevindecate pe care le purtăm pe interior ne determină să nu fim deloc liber. Nu avem încredere în noi, ni se pare că adevărul pe care-l gândim ar putea atrage respingeri, contraziceri, ruperi de relaţii, abandon, eşec… eşec care ne sperie ca naiba, deşi după el pot apărea nişte minunăţii de neimaginat… Şi, decât să ne alegem cu ele zicând adevărul, adică ceea ce gândim, adică ceea ce suntem noi din construcţia noastră… mai bine băgăm o vrăjeală. Mai bine zicem ceva ce-ar vrea publicul să audă, publicul fiind fie familie, fie prieteni, fie bărbat, nevastă, copii, profi, şefi, vecini, necunoscuţi.

Mie îmi place mult noţiunea de bumerang la de-astea. Eu îi modific, ce-i drept, un pic sensul când compar viaţa şi acţiunile ei cu el. Şi zic că orice acţiune în viaţă este ca un bumerang care revine la locul de aruncare… orice ar fi… indiferent că atinge sau nu ceva acolo unde este aruncat. Adică vorba aia… orice acţiune are o reacţiune. Inclusiv un scuipat pe stradă. Inclusiv un şut dat unui câine amărât. Inclusiv un leu luat în plus la rest, nerestituit vânzătorului. Inclusiv minciuna…

Toate se întorc. Şi, cum zic mulţi care cred în asta, eu nu doresc răul nimănui, dar îmi fac datoria de a repeta mereu, în stânga şi-n dreapta, că orice demers are şi revers. Orice gând, orice ţipăt, orice strănut fără mână la gură, orice înjurătură, orice, orice… se întoarce. Şi nu-i musai să revină de unde cunoaştem că am trimis. Revine la timpul potrivit, din locul potrivit, de cele mai multe ori din altul decât cel din care ne-am aştepta. Adică dacă avem senzaţia că am scăpat basma curată cu o minciună, situaţia respectivă încheindu-se cu succes… să nu ne culcăm totuşi pe-o ureche că gata, a trecut. Să nu încheiem capitolul. Pentru că nu e încheiat. Minciuna atârnă. Balanţa strâmbă se cere dreaptă. Întotdeauna. Iar viaţa se întâmplă în aşa fel încât balanţa să ajungă dreaptă, mai devreme sau mai târziu.

În plus… nu e greu oare să ţinem minte tot ce minţim? Nu e greu să compunem o poveste paralelă cu realitatea? Să ţinem minte două realităţi în loc de una? Cu detalii, cu mişcări, cu evenimente, cu vorbe spuse, date, oameni, locuri, toate ordonate cronologic… ? Nu e oare dureros să nu ne vină să îi privim în ochi, stând cu spatele drept, pe cei pe care îi minţim? Nu e oare dureros să ne pierdem integritatea? Să ne pierdem energia pozitivă? Să ne lăsăm cuprinşi de negură şi… efort nefolositor? Nu e oare obositor să fim stresaţi mai mereu, să fim nervoşi, să ne foim printre gânduri… care era realitate, care minciună? Ce trebuia zis, ce ascuns? Nu ne bolboroseşte oare un pumn de energie rea şi înecăcioasă în stomac atunci când dăm nas în nas cu omul minţit, cu situaţia despre care minţim, cu rezultatele ei… ?

Minciuna este o dovadă de teamă de confruntare. Şi nu este deloc amuzantă. Şi nici nu aduce după ea fericirea, oricât am avea noi senzaţia că o face. Bârfa, vorbitul de rău, înfloritul, minţitul… este pentru unii un stil de viaţă. Defectuos, de altfel. Urât. Neplăcut atât pentru ei, cât şi pentru cei din jurul lor. Ştiu că, în aparenţă, totul pare uşor, o reală soluţie, una uşoară. La îndemână. Ştiu că, în aparenţă, pare chiar amuzant, îmbucurător, cu rezultate. Dar cu o mână primim, cu alta ni se ia. Şi pare-mi-se mie că aia care ia… ia mai mult decât ne-a dat prima. Pentru că e rost de necinste pe undeva pe-acolo. Pentru că moralitate pauză, adevăr pauză. Şi-atunci… cineva trebuie să îndrepte situaţia cumva.

Când minţim avem impresia că am scăpat. Ne simţim uşuraţi. Însă am face bine măcar să conştientizăm… şi să ne asumăm ce vine după. După starea aia de bine, după “Ah, ce bine că am rezolvat-o şi pe-asta!”… după. Pentru că noi nu legăm evenimentele din viaţa noastră între ele. Doar pentru că fericirea de acum nu are acelaşi subiect ca nefericirea de după ea… nu înseamnă că nu au absolut nicio legătură între ele. Au. Chiar au. Toate. Toată viaţa este o succesiune de evenimente strâns legate între ele. De acţiuni şi de reacţiunile lor. De acţiunile noastre şi repercusiunile aferente.

Nu îndemn la a nu mai minţi, stau cuminte în banca mea. Însă îndemn măcar la a fi conştienţi. La a urmări în mod conştient urmările deciziilor şi acţiunilor noastre. Îndemn la atenţie. La înţelegere. La a observa singuri, cu propriile minţi, ceea ce se întâmplă şi de ce. La a urmări evenimentele şi la a înţelege care-s sursele lor. Ce dăm şi ce primim.

Pentru că nicicum altfel nu ne îmbunătăţim viaţa. Nicicum altfel nu învăţăm fericirea. Nicicum altfel nu ajungem să avem parte de ea. Nicicum altfel nu ne… eliberăm.

Lasă un răspuns