Cine încă nu şi-a aflat menirea, încă n-a aflat cum stă treaba cu viaţa

Să zicem că avem una bucată vis. N-avem un scop, nu ştim ce vrem să avem sau cum vrem să fim, dar ştim că vrem să ne fie bine. Şi nu ne e. Nu înţelegem de ce. Ne sucim, ne învârtim, ne certăm, ne judecăm, dar toate astea într-un perimetru restrâns. Toate într-o arie accesibilă şi uşoară. La îndemână. Într-o arie în care, orice modificări am face, nu se lasă cu urmări… majore. Adică ne învârtim în cerc. Adică nu ne e bine, dar nu părăsim incinta. Adică, vorba românului, ne învârtim de zor ca un coi într-o căldare. Transpirăm de nu mai putem, ne măcinăm în gânduri, ne rostogolim în idei, dar aici, în pătrăţica noastră, în chenarele noastre, cu oamenii noştri. Să nu care cumva să aibă loc vreo schimbare majoră, că ne e frică de schimbări ca de naiba.

Şi ne văităm că nu ne e bine şi că nu ne găsim drumul potrivit în viaţă. Că “orice am face nu se schimbă nimic în bine!”… Dar oare chiar facem ceva? Sau facem suficient? Oare schimbăm noi, într-adevăr, ceva în noi şi în viaţa noastră? Sau doar ne facem că schimbăm? Oare ne dăm seama că, atâta vreme cât lucrurile nu se schimbă în bine în viaţa noastră, înseamnă că ceva sau cineva din mediul nostru înconjurător nu ne prea ajută, ci ne cam stă în cale drept piedică? Oare ne dăm seama că schimbarea înseamnă… schimbare? Ne dăm seama când ceva sau cineva din jur e cam nociv şi trebuie să dispară? Şi, dacă ne dăm seama, avem oare curajul să mutăm această piesă pe o altă tablă, pentru ca drumul spre binele nostru să se deschidă în faţa noastră? Eu aş zice că nu. Că n-avem curajul. Nu-l avem, dar nu înţelegem că schimbarea… cere schimbare. De-aia reală. Riguroasă, nu vrăjeală. Schimbarea cere o analiză amănunţită a împrejurimilor. Cere analiza situaţiilor, a relaţiilor, a influenţelor, a tuturor lucrurilor care ne implică, sub o formă sau alta. Şi mai cere ceva… trecerea lor printr-o sită a sincerităţii. A adevărului. A realismului. A înţelepciunii. Pentru ca, mai apoi, ce e fin, pur, curat… să ne însoţească mai departe, iar ce nu, să ne lase în pace.

Ne dorim binele. Dar, în primul rând, nu prea ştim care e ăla, iar în al doilea… chiar dacă îl aflăm, nu ne dăm voie să-l dobândim. Nu ne eliberăm de împrejurimi stricăcioase, de oameni nepotriviţi, de concepţii şi tradiţii. Nu ne eliberăm din hăţuri. Ne bazăm prea mult pe “siguranţa” deja cunoscută, deşi nu e deloc o reală siguranţă aia. Ne bazăm prea mult pe părerile celorlalţi, deşi şi ei sunt la fel de defectuoşi ca şi noi. Ne bazăm pe cioara din mână şi alegem să ne rezumăm la ea, retezând toate şansele de a avea vreodată vrabia de pe gard. De teamă. Din obişnuinţă. Din vorbă din popor. Din aceeaşi tradiţie de care vorbesc eu mereu. Însă ce nu înţelegem încă este că noi suntem unici. Independenţi. Suntem câte un suflet unic într-un trup unic, cu o poveste unică, o minte unică, un mod unic de a acţiona, de a gândi, de a simţi, de a trăi. Existăm sub forma unui Eu… imperfect, de altfel. Şi-atunci de ce ne lăsăm speriaţi şi limitaţi de alţii, imperfecţi şi ei… ca şi noi? De ce nu înţelegem că nimeni nu este în măsură să deschidă gura vreodată cu scopul de a ne limita? Cu scopul de a-şi spune părerea despre ceva ce nu se întâmplă în interiorul pielii lor? De ce nu înţelegem că omul care atinge perfecţiunea nu mai rămâne printre noi, ci se duce la cer şi poartă denumirea clasică de ‘sfânt’, iar printre noi rămân doar oameni care încă experimentează şi ei… ca şi noi… nu oameni care să decidă în locul nostru?

De ce nu înţelegem că, odată ce încă mai suntem pe-aici, turul nostru prin viaţă e încă în curs de desfăşurare? Încă are capitole şi capitole? Paragrafe după care trebuie pus punct, personaje care la un moment dat ies din peisaj, virgule care despart drumuri… pagini de dat? Ar fi mai uşor, zic. Odată înţeleasă viaţa, totul devine mai uşor. Nu neapărat în faptă, dar în minte sigur. Pentru că mintea e aia care ne doare. Mintea ne doare cel mai tare. Ea ne macină, ea ne îmbolnăveşte, ea ne sperie, ea ne toacă mărunţel, mărunţel. Odată înţelese toate, mintea asta devine limpede. Deciziile devin uşor de luat. Relaţiile devin lipsite de ceartă, chiar dacă unele trebuie să se mai şi încheie. Oamenii devin lipsiţi de orgolii prosteşti. Totul se limpezeşte. Toată lumea ştie care încotro trebuie să meargă. Fiecărui labirint i se dărâmă zidurile. Totul devine spaţiu întins şi pe înţelesul nostru. Şi-abia atunci din vârful degetelor noastre de la picioare se desenează un drum. Ăla al nostru. Ăla bun. Un drum care e în totalitate străin dependenţei. Un drum care ne ajută să înţelegem că viaţa nu e dată pentru a cuceri cetăţi măreţe, ci pentru a fi, pur şi simplu, cu toate cele ascunse demult adânc în sufletul nostru. Un drum care ne arată că oglinzile nu sunt doar pentru a ne admira în ele, ci sunt şi pentru a ne cunoaşte şi pentru a ne îmbunătăţi. Pe zi ce trece.

Viaţa nu are un punct în care să ne oprim, mulţumiţi fiind de cele dobândite. Viaţa nu e despre “Gata, am tot ce mi-am dorit, acum pot să mă pun cu cracii în sus la soare.”, ci e despre evoluţie. Despre curiozitate pe mai departe, despre dorinţa de a afla ce urmează, despre visul de a fi cineva în şi pentru lume, nu într-un cerc mititel şi restrâns. Viaţa nu e despre ţintele atinse, ci despre drumul parcurs. Despre ce culegem de ici, colo şi despre ce putem face mai departe cu ceea ce culegem. E despre satisfacţia că, în sfârşit, ceea ce facem cu mintea şi cu sufletul nostru ne aduce împlinire, bucurie, la fiecare pas făcut, nu doar la fiecare obiectiv atins.

Viaţa nu înseamnă efort depus pentru a bifa, în mod obiectiv, nişte etape. Viaţa înseamnă o plăcere şi-o satisfacţie continuă. Şi, dacă n-o avem încă, înseamnă că ceva din noi sau din jurul nostru ne ţine pe loc şi se cere educat sau chiar transformat sau schimbat cu totul.

Lasă un răspuns