Cine calculează prea mult nu ştie ce şi cum să calculeze, de fapt

Matematica asta este un fel de… scrisoare simpatică şi bine organizată… trimisă de Dumnezeu nouă, pe lângă multe altele. Ca să ne fie bine. Pentru că ea stă, nu-i aşa, la baza multor lucruri din viaţa noastră, dacă nu chiar la baza tuturor lucrurilor din viaţa noastră. Doar că… matematica este gândire. Este mecanică. Este calcul. Comerţ, astronomie, croitorie, timp, tot. Totul se măsoară, totul se cântăreşte. Până şi faptele. Unul face mai mult, iar celuilalt îi rămâne, automat, restul până la 100%.

Matematica e practic viaţă. Şi-am zice că e tot. Dar… nu e oare nimic în spatele ei? Ce ne-a îndreptat către ea? Ce ne-a îndemnat să îi dăm forma şi logica de astăzi? Pentru că matematica este clar un rezultat. Dar este rezultatul provenit din ce anume?

Păi zic eu că… din ceva ce… se simte. Din ceva ce nu este produsul unui proces de gândire. Din ceva de dincolo de conştient. Din intuiţie. Din murmurul ăla aproape mut care vine din inima noastră. Din suflet. De dincolo de lume. De dincolo de minte şi de calcule.

Când ne aflăm noi în situaţia de a lua o decizie… obişnuim să ne întrebăm… ce oare să alegem din două sau mai multe variante? Neagră sau albă? Mâine, săptămâna viitoare sau niciodată? Şi nici nu-i nevoie să terminăm întrebarea că intuiţia deja răspunde. Noi simţim răspunsul. Încă din primele fracţiuni de secundă. Ştim ce trebuie să alegem. Ştim ce avem de făcut. Unde greşim însă? În loc să decidem… începem să gândim. Să facem… matematică. Începem să despicăm firul în trilioane şi catralioane de variante, care mai de care mai sumbre eventual, să le înmulţim, să mai punem de la noi, să mai punem şi de la alţii, că doar şi alţii au mai trecut prin asta şi ştiu şi ei cum e, nu? Şi alegem… nici neagră, nici albă… portocalie. Că aşa a zis vecina că vine mai bine. Şi mai bine niciodată, că dacă se întâmplă nu ştiu ce obscuritate de situaţie?

Sau poate nu luăm nicio decizie încă. Lăsaţi… mai bine să luăm mai încolo. Să mai vedem ce artificii de calcul mai intervin pe parcurs. Că poate ne vine vreo idee. Alta. În plus. Şi toate astea venite aşa, extra… când răspunsul nostru deja a fost dat… şi, din păcate, deja pierdut de la bun început. Chiar în momentul în care am început să… raţionalizăm.

Mulţi ar zice acum “Da, dar eu nu simt aşa ceva.”. Iar eu zic că nu există oameni fără intuiţie, ci doar minţi prea gălăgioase. Nu există oameni fără Dumnezeu în ei. Nu există oameni fără suflet. Nu există aşa ceva. Există doar oameni care se bazează pe intuiţia lor şi oameni care nu. Există oameni care ştiu să ia decizii cu ajutorul intuiţiei lor şi oameni care încă doresc să caute cum să decidă mai bine… altfel… într-un mod mai… palpabil… şi se pierd în detalii, luând, de cele mai multe ori, decizii greşite.

În orice moment în care avem nevoie de ajutor… intuiţia este singura care garantează adevărul. Este singura care ne ghidează în direcţia bună. Este singura care vine din inimă. Dar tot ea este atât de subtilă că aproape toţi spunem despre ea că e un mit. Că harul lui Dumnezeu alege. Ei bine, nu alege. Noi suntem cei care aleg. Iar noi avem de ales între a ne trata propriul suflet ca pe o legendă şi… a face puţină linişte, din când în când, cât să ne auzim. Cât să auzim ce are de spus şi interiorul nostru, nu numai gura lumii. Să simţim şi în furnicăturile pielii noastre emoţiile, nu numai în exclamațiile altora. Să urmăm şi “coincidenţele” din viaţa noastră, nu doar logica plină de “dreptate” a altora.

Să ne ascultăm sufletul atunci când cunoaştem un om sau o situaţie şi simţim că ceva este în neregulă acolo… nu doar mintea care urlă la noi “Acceptă şi vezi tu pe parcurs ce şi cum!”.

Suferim adesea. Dar doar pentru că asta alegem. Să suferim.

Matematica e, într-adevăr, bună. Şi mintea e. Dar ambele au o sursă. Şi mă tem că noi am cam uitat de ea.

Lasă un răspuns