Cine am fost şi ce-am făcut noi oare?! Să ne-amintim…

Am zice că ne naştem ca şi cum am fi neîncercaţi de nimic şi nicicum. Neatinşi de nimic şi nicăieri. Am zice că apărem aşa cum au studiat şi au arătat oamenii ăştia că apare sarcina, fătul. Din nimic. Deci de la zero. Şi mulţi şi mor cu sentimentul ăsta. Mor cu gândul că ei au trăit de la 0 luni, la 80 de ani. Şi atât. Mor cu gândul că aia le-a fost viaţa, cu bune, cu rele. Că pentru viaţa aia au fost ei aleşi, fie că a fost ea bună sau rea. Mor împăcaţi sau… neîmpăcaţi unii… având ideea că au avut un destin anume. Că Dumnezeu a dat cu banul şi la ei au picat ăia 80 de ani… aşa cum au fost ei, buni sau răi. Şi zic în sinea lor “Mersi, Doamne. Mersi că n-am murit în accident ca alţii la 20 de ani. Mersi că n-am murit de cancer. Mersi că n-am avut cine ştie ce alt destin mai scurt. Mersi că…, mersi că….” şi altele.

Mor. Mor fără să afle cine sunt ei de fapt. Mor cu o iluzie. Mor cu riscul ca nici data viitoare să nu ştie. Să nu afle. Să nu-şi amintească. Mor crezând că s-au născut curaţi. Mor crezând că experienţa lor într-ale vieţii ăsteia creşte de la zero. Mor crezând că veacurile de demult le sunt străine. Mor crezând că istoria au scris-o alţii. Mor crezând că nu se vor mai naşte niciodată. Mor. Degeaba. Da, unii mor degeaba.

Şi cu atâtea lucruri de neînţeles ce ne facem? Şi ce facem cu egoismul din noi care ne spune că Dumnezeu alege? Ce facem cu slăbiciunea din noi care ne spune că şi Dumnezeu e slab? Că şi Dumnezeu are preferaţi între oameni, aşa cum avem noi? Ce facem cu teama care ne spune că Dumnezeu a vrut ca vecinul să aibă mai mult decât noi? Ca mama unuia să trăiască 100 de ani şi a prietenului lui să moară după doar 50 de cine ştie ce boală? Ce facem când, numindu-l totuşi atotputernic… noi de fapt îl facem de teapa noastră? Când noi de fapt îl facem pe Dumnezeu bucată din noi şi nu pe noi bucată din el? E oare el cel care face diferenţe între noi sau noi suntem cei care facem diferenţele de fapt? E oare el cel care ne-a pus stele diferite în frunte sau ni le punem noi înşine prin lipsa conştienţei? Trăim noi oare ştiind cine suntem de fapt? Sau trăim dormind pe picioare, urmând nişte stereotipuri umane care ne vor a fi doar nişte maşini şi nu nişte oameni… ? Trăim cu sufletul oare? Şi dacă am fi tentaţi să zicem că da… atunci eu întreb… cine e sufletul? De unde vine şi cu ce? Ce cară în spate? Şi duce unde? De când? Şi pentru cât timp? De ieri pe azi? Sau de demult şi până-n veci?

Sufletul… sufletul e plin de amintiri. Şi, deşi nu ni le amintim aşa, doar cu mintea noastră conştientă, în subconştient le resimţim cu toţii. Le purtăm din alte vieţi. Pe toate. Matriţe ale vieţilor noastre toate. Emoţii, dureri, jurăminte. Toate sub forma unor amintiri. Că nu le avem clare în mintea noastră conştientă nu înseamnă că nu le avem deloc. Şi, ce-i mai crunt, e că… asta nu înseamnă că nu ne afectează viaţa conştientă de acum. Viaţa noastră de acum nu stă în noroc, ci stă în noi. Vindecarea bolilor şi îmbunătăţirea traiului de astăzi nu stă în ce chef a avut Dumnezeu când ne-a conceput în burţile mamelor noastre, ci în noi.

Schimbarea mult dorită în viaţa asta a noastră are o singură soluţie. Conştientizarea. Conştientizarea trage după ea soluţiile tuturor problemelor noastre de toate zilele. Conştientizarea sursei noastre. Conştientizarea existenţei şi a amintirilor noastre. Conştientizare. Ea ne transformă pe noi şi totul în jurul nostru. A şti. A ŞTI. A şti cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.

Ar fi fost superficial şi degeaba dacă am fi ştiut de la început totul clar. Şi totuşi, deşi nu aducem cu noi şi la nivel conştient amintirile toate, ele mai apar în atenţia noastră sub o formă sau alta. Ba ni se pare că am mai trăit ceva ce ni se întâmplă acum, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, ba un om necunoscut de pe stradă ne pare atât de cunoscut, încât parcă l-am strânge în braţe şi nu i-am mai da drumul niciodată. Lucruri mărunte. Atât de mărunte că noi le ignorăm, considerându-le fără însemnătate. “Eh, mi se pare mie. Sigur l-am mai văzut prin cartier sau cine ştie pe unde.”… Da, într-o altă viaţă. Dar noi nici nu ne batem capul. Avem prea multe griji. Prea multe de făcut. Prea multe de tras. Din urmă. Prea multe ca să… ca să mai fim şi conştienţi de ele şi de sursa lor, de motivele pentru care sunt atât de diferite şi atât de multe, de complexitatea situaţiilor şi de modul cum sunt ele împărţite într-o viaţă atât de scurtă şi… “necinstită” ar zice unii. Câţi n-am numit măcar o dată viaţa “o curvă”? Câţi nu am folosit măcar o dată “Viaţa e nedreaptă.”? O fi ea nedreaptă. Nu neg. Dar e nedreaptă tocmai pentru că e doar o parte… pe când întregul… e acelaşi pentru toţi. Pentru că toţi plecăm sub aceeaşi formă, din acelaşi loc şi ajungem în aceeaşi formă… în acelaşi loc. Cu toţii. Şi viaţa este de fapt dreaptă. Dacă o luăm în calcul pe toată. Altfel… e şi logic să o considerăm nedreaptă. Pentru că unii au ajuns la un anumit capitol, alţii la altul. Pentru că unii sunt mai înceţi, alţii mai sprinteni. Pentru că unii sunt mai distraţi, alţii sunt mai conştiincioşi. Dar de-acolo de unde venim am fost lăsaţi în lume egali. Absolut. Şi vom fi primiţi înapoi egali. Împliniţi. Şi egali.

Totul ţine de a ne dori să ne cunoaştem cu adevărat. Atât.

Lasă un răspuns