Chemarea îngerilor noștri

Încă de când suntem mici, învățăm despre îngerași de tot felul. Mai mici, mai mari, personali, la comun, “Înger, îngerașul meu…”, umărul drept, numele purtat și care forme or mai fi. Tot în subiect, încă de când m-am apucat de de-astea mai… spirituale, mi s-a zis clar. Nu lucrez niciodată singură! Întotdeauna, dar întotdeauna!!, să am cel puțin un înger alături. Buuun…

Doar că… eu niciodată n-am crezut în lucruri doar pentru că mi s-a zis de ele, indiferent de ce natură ar fi fost. Am preferat să dau eu cu cornul, până m-am convins cu exactitate ce și cum. Așa și cu treaba asta cu îngerii. Am zis eu, în sinea mea, că ce? Dacă e Dumnezeu, la ce-mi mai trebuie și îngeri? Lucrez direct cu șeful șefilor, că eu sunt C. preașmechera.

Îhîm… Cred că râdeau pe partea cealaltă toți. M-am trezit eu, deșteapta, să fac legile după capul meu. Ei bine, am lăsat garda jos, după puțin timp, și… practic, m-am lăsat învățată. Mi-am încredințat soarta și capacitatea de a învăța în mâinile energiilor bune întâlnite în meditațiile mele de cunoaștere. Și-am reușit, puțin câte puțin, să descopăr că, de fapt, există mai multe praguri prin care se lucrează cu divinitatea. Și că există, de asemenea, și o nevoie puternică… nu doar de a avea îngeri alături când lucrez… ci de a-i avea alături tot timpul, în toată suflarea mea de zi cu zi.

E și asta ca în jocuri… ca în jocurile alea de strategie din copilărie, care-mi dezvăluiau o nouă suprafață de teren pe care puteam umbla, construi și lupta, doar dacă, alături de intenția mea de a o descoperi, puneam și niște eforturi pentru a face asta. Nu apărea doar așa, de la distanță, făcându-mi ea dintr-o limbă de teren semn, urlând din toate rădăcinile copacilor “Sunt aaiiici! Uite-măăă!! Vino și construiește ceva pe mineee!!!”…

Așa și cu îngerii. Noi îi avem de avut… undeva. Aveau dreptate bunicii noștri când ne spuneau asta, în copilărie. Dar necăutați, nedescoperiți, necercetați… ei nu se arată. Și nici nu ne ajută. Nu ne protejează și nici nu ne sfătuiesc atunci când avem nevoie de ei. Ei doar așteaptă. Să fie invitați în casele noastre, să fie invitați în afacerile noastre, în familii, în relații, în… vieți. Așteaptă să fie invitați… oriunde e nevoie de mai multă dragoste și înțelegere.

Cum putem face noi asta? Păi, în primul rând, cunoscându-i. Învățând despre ei. Cine sunt, de când, ce roluri au, pentru că fiecare are rolul lui, stilul lui, trăsăturile lui. Apoi alegându-i. Pentru că, nu-i așa, ca și între noi, oamenii, vorbim și în conexiunea noastră cu ei despre… rezonanță. Cu unii ne conectăm mai mult, cu alții mai puțin. În funcție de construcția noastră energetică și de nevoile noastre.

În ce ne pot ei sprijini? În protejarea casei, blocarea energiilor negative undeva departe de noi, deschiderea căilor menite nouă, ușurarea parcurgerii lor, domolirea defectelor noastre, dezvoltarea calităților, descoperirea talentelor… împlinirea sufletelor. Da, odată împrieteniți, îngerii ne sunt alături pe viață. Le povestim în meditațiile noastre lucruri așa cum povestim unui prieten la cafea, în viața de zi cu zi.

Ah, și sunt îndrăgostiți de pietre, cristale, lumânări, oglinzi, flori, ghirlande, figurine și statuete care-i reprezintă. Și de noi. Sunt îndrăgostiți de noi. Și dragostea asta crește odată cu deschiderea minților și inimilor noastre către ei. Cum altfel ne-ar putea ajuta?

Ba mai lasă și semne, uneori. Eu, una, strâng într-o cutiuță toți fulgii albi găsiți, la “întâmplare”, prin casă… fix în momente în care, în mintea mea, curg, de obicei, întrebări parcă lipsite de orice șansă de răspuns. Nu mai zic de mesaje subtile, inspirație apărută parcă de nicăieri, simțiri, piele arici fără ca ceva anume să se întâmple. Ei știu să ne atragă atenția, odată ce i-am chemat alături. Și rămân întotdeauna așa, aproape. Ne arată continuu dragostea, aprecierea și susținerea lor.

Și ne surprind. Cu lucruri noi și fascinante.

Zilele trecute, spre exemplu, am aflat că cel care-mi păzește spatele mereu, chiar cel mai mare și mai puternic dintre toți ai mei, este un… animal totemic. Era singurul pe care nu-l puteam distinge în rugăciunile mele, deși simțeam și știam sigur că-i acolo. Exact ca-n jocurile de strategie menționate mai devreme! De ce nu-l vedeam? Pentru că mă limitasem. Nu-mi lăsasem mintea liberă și dincolo de ceea ce învățasem eu despre ei, până la momentul respectiv. Încă un ghiont pentru mine, ghiont care mi-a spus, ca și toate celelalte de până acum, că… pe măsură ce descopăr lucruri noi, cele nedescoperite se-arată a fi din ce în ce mai multe.

Lasă un răspuns