“Cei care uită trecutul sunt condamnaţi să îl repete.”

George Santayana a zis asta. Mare vorbă. Şi cu mare greutate în discuţia dintre mine şi un prieten bun de-al meu…

– Munceşti?
– Da. Am scris un articol. Se întâmplă lucruri care mă inspiră şi nu pot să nu le scriu atunci, sub influenţa lor imediată, pentru că altfel pierd din esenţă.
– Dar ce lucruri ţi s-au întâmplat duminică dimineaţa de te-au inspirat atât de mult?
– Poţi să citeşti şi tu: “Cinste câinelui care m-a făcut om!“.
– Wowwwwww! Atâtea trăiri în maxim… 2 minute, cred?!
– Îhîm.
– Dar să ştii că nici pe părinţi nu poţi să dai vina în totalitate… pentru că aşa au fost învăţaţi şi ei la rândul lor de părinţii lor… este vina sistemului în care trăim, părerea mea…
– Păi tot de părinţi îmi zici şi tu. Părinţii părinţilor. Nu căuta scuze. Te rog. Toţi caută să dea vina pe alţii. Aşa cum eu conştientizez şi fac ceva să schimb… pot face toţi. Că eu nu sunt nici Mafalda şi nici vreo excepţie de la umanitate. Sunt la fel de om ca toţi. Până şi Mafalda… tot om a fost, de fapt.
– Dar nu stai cu ochii în TV, ca toţi, să te speli pe creier, după ce ai muncit toată ziua şi ajungi ruptă acasă, atât de ruptă încât să nu mai poţi nici să gândeşti de oboseală şi îţi mai rămâne doar să stai aşa… să asculţi ce zic ăia.
– Şi ce? E vina mea că nu fac asta? E vina celor care o fac. Şi eu muncesc. Mult. Şi mă relaxez altfel decât prin a mă îndobitoci. Oamenii s-au obişnuit să dea vina pe alţii şi să găsească scuze pentru toate, că e mai uşor aşa decât să fie responsabili. Şi nu e sistemul de vină, oamenii sunt de vină. Sistemul e permis de oameni şi susţinut prin ignoranţă. Nu se susţine singur. Sistemul există astfel pentru că poate, nu din alte motive.
– Eu ţi-am mai zis… noi suntem o ţară bătrână… noi trebuie să schimbăm mentalitatea aia comunistă.
– Nu, noi trebuie în primul rând să facem, nu doar să vorbim. Că de vorbit ştiu toţi. Toţi au nemulţumiri. Toţi au soluţii în vorbe. Toţi au ceva de zis. De făcut nimeni. Să facă alţii. “E de vină sistemul.” şi alte de-astea tipice. Dacă ar arunca fiecare gunoiul la coş, nu la doi metri de el… deja ar fi un pas. Dacă ar arunca ţigările stinse la coş, nu aprinse la întâmplare… alt pas. Dacă ar da o haină la un copil sărac, nu la gunoi… alt pas.
– La noi se câştigă alegeri cu zahăr şi ulei.
– Nu. Nu se mai câştigă alegerile aşa. Alegerile ultima dată s-au câştigat prin oameni care au gândit. Alegerile de ultima dată, cu rezultate bune sau proaste, n-au mai ţinut cu uleiul şi zahărul. Lumea a gândit înainte. Astea sunt doar expresii tipice. Le auzim peste tot. În autobuze, în biserică, în casă. Totul se aruncă în curtea vecinului. “E vina ălora de la ţară”, lipsiţi de cultură şi şcoală. Ba nu e. E vina culţilor care nu-şi folosesc cultura, nu a oamenilor săraci şi înguşti la minte, care primesc un sac de mâncare pe care-l văd poate o dată în an… sau la 4 ani. E vina deşteptului care nu face, nu a prostului care face.
– Deştepţii noştri sunt cumpăraţi de ăia din afară care au mulţi bani.
– Nu e adevărat. Deştepţii nu se vând. Ăia sunt tot proşti care se vând, oameni slabi. Dar tu, care conştientizezi, ce faci? Îmi spui mie acum. Şi stai degeaba. Şi aşa sunt majoritatea. Ai vreun plan? Vreo viziune? Oricât de mică? Ce vrei să faci în viaţa asta a ta?
– Să fac lumea egală!
– Cum? Concret. Ce înseamnă lume egală? Şi cum intenţionezi să faci asta? La ce te-ai gândit?
– Păi cum poţi să-i faci pe toţi să aibă venituri egale şi să aibă toţi ce mânca şi bea? Şi să aibă toţi un cămin cald unde să doarmă? Pentru mine asta înseamnă egalitate… dar cum poţi să faci asta când, până şi “casa lui Dumnezeu”, biserica, e o mare escrocherie…? Acolo oamenii sunt chemaţi să se roage Domnului ca să îi ajute, când biserica în sine e plină de aur şi valori pe care le ţine doar pentru ea.
– Aaaloooooo?!? Te-am întrebat ce planuri ai. Nu ţi-am zis să te vaiţi. Eu am planuri pentru ce zici tu. Măcar cât să las o bază copiilor mei să ducă mai departe. Tu ai?
– Două Ak47 şi un tanc.
– Hai că eu vorbesc serios şi tu nu.
– Pana mea, e o discuţie lungă. Şi vreau să vorbesc serios. Dar asta nu e discuţie de purtat pe Facebook. Mai ales de pe telefon… Înţelegi?
– Curios… că nu ţi-a fost aşa greu să te plângi de pe telefon. Dar da, pot să înţeleg.
– Când ne vedem zilele astea oricum o să vorbim. Eu m-am lăsat de căutat/făcut un plan.
– Dar te-ai apucat vreodată? Că eu fix despre asta vorbesc. Despre delăsare.
– Încerc să fac pentru mine şi cei apropiaţi mie tot ce pot.
– Ce faci pentru tine şi pentru ce apropiaţi ţie? Dă-mi un exemplu şi mă opresc. Ce faci concret?
– M-am apucat de muncă, încât să pot să le dau şi alor mei bani, să nu mai aibă discuţii de la asta.
– Ah, super. De apreciat.
– Dar nu e de ajuns, nu?
– Te întreb eu pe tine. E de ajuns?
– Nu e de ajuns, dar e un început. Plus că nu am găsit pe nimeni (până la tine) care să fie aşa motivat să schimbe ceva.
– Dărâm orice în jurul meu, înţelegi? Orice. Nu am limită. Nu am capăt. Şi pe-astea pe care mi le zici tu… le mănânc pe pâine. Demontez tot. Nu există “nu pot”. Nu există scuze. N-am nimic de genul în mine. Zero. Şi nu le accept ca fiind valide. Pentru că eu pot. Şi atâta timp cât eu pot, pot toţi. Cine nu poate nu vrea.
– De acord. Pfoa… ce-mi faci tu mie. Mâine sunt la tine să vorbim.
– Uite, “Eu vreau. Tu fă să fac.“, proaspăt, aseară l-am scris, că tot vorbim de de-astea.
– Păi şi eu vreau să fie bine, dar cum să fac?

Să ne trezim! Trezireaaaaaaaa!

P.S.: Prietenii mai zic uneori “Atenţie, câine rău!” şi nu, nu se referă la câinele meu.

Lasă un răspuns