Ce nu ne face mai puternici, ne omoară

Încet și sigur. Ce nu ne menține energia ridicată, ne-o scade. Nu există activități care să nu ne afecteze în niciun fel. Ori ne duc în sus, ori în jos.

Leneveala nu echivalează odihna, chiar dacă, la suprafață, tot aia facem. La fel cum nici un scop atins nu-i același și când acțiunea până la el a fost una cinstită, și când nu, deși poate rezultatul… pare similar… punct ochit, punct lovit.

Ce vreau să spun eu este că… existența este extrem de fină. La fel ca trecerea dintr-o extremă în cealaltă, de la… bine la rău. De la o cale la o alta opusă. Chiar dacă rezultatul poate fi același, repercusiunile vorbesc de la sine și asta… este la fel de fină ca toate cele de mai sus. Adică nu se vede pe loc. Repercusiunile astea nu sunt evidente, ci în timp. Subtile. Și ele ne conduc în direcții cu totul și cu totul diferite.

Vrem cu orice preț un post. Avem două posibilități. Tragem tare, învățătură, muncă, efort, ca să îl obținem… sau… marcăm banul, tata, mama, pile, neamuri, sfori trase. Rezultatul e același, nu? Dar…

Dar rezultatul nu este același, de fapt. Pentru că, dincolo de postul ăsta, în umbră, se petrec mai multe. Am obținut postul pe propriul dos? Cu muncă și efort? Cu o investiție clară și concretă în… noi? Atunci ne îndreptăm în sus. Am obținut postul… nedrept? Stând degeaba, nefăcând nimic altceva în afară de a dirija niște marionete prin puterea banului sau a unei puteri… fictive? Ba mai mult, am obținut postul în defavoarea unuia care-a muncit de i-au sărit capacele pentru el? Am obținut postul călcând pe… autenticitate? Atunci ne îndreptăm în jos. Pierdem. Deși postul e tot ăla, nu?

Echilibrare sau dezechilibrare. Despre asta este vorba, mai pe scurt. În funcție de cum alegem să trăim, de cum alegem să obținem, de cum alegem să pășim… ne echilibrăm sau mai rău ne dezechilibrăm.

Adesea ne lăsăm momiți de formele ușoare de a obține lucruri, experiențe, oameni… Ne lăsăm ghidați de comoditate, de “Lasă că merge și-așa!”. Profităm de așa-zisele pile, cunoștințe, “sfori”, ca să ne facem vezi, Doamne, viața mai ușoară. Când noi, de fapt, nu facem nimic altceva decât să ne-o îngreunăm. Dăm înapoi, în loc să înaintăm. Anulăm poate și alea câteva lucruri bune învățate, întorcându-ne și mai în urmă de locul din care am pornit.

Picăm pradă slăbiciunilor noastre, prefăcându-ne că noi nu avem defecte, că noi nu suferim, că noi nu suntem… oameni. Și suntem dispuși să facem orice pentru a ne menține imaginea asta. În loc să acceptăm… realitatea. Suntem dispuși să plătim, să adunăm în jurul nostru… marionetele necesare întreținerii imaginii noastre, să schimonosim și pe alții, doar ca să nu… facem ceea ce trebuie să facem, de fapt… să… evoluăm.

Ce înseamnă asta? Că noi, un punct mic, mic într-un univers fără margini, ne-am poticnit în propriul ego și ne învârtim ca tonții în jurul lui, doar pentru că așa ni se pare nouă mai… ușor..? Nu ne-o durea capul oare de la amețeală? Nu ne-o fi nouă rușine măcar puțin, când ne vedem noi pe noi înșine manipulând, dând șpagă, băgându-ne în față la coadă, fără să ne ardă vreo urgență, doar așa, pentru că ne e… lene? Pentru că nu vrem noi nici de-ai naibii să învățăm, să muncim, să dobândim ceva sau pe cineva… pe bună dreptate?

Nu mai bine ne repoziționăm noi pe drumul sănătos? Pe ăla cu dorințe de luptă cu noi înșine, pentru mai bine, pentru… mai buni..? Pe drumul ăla cu acțiuni care vorbesc frumos despre noi? Pe drumul ăla cu încredere în noi și în ceea ce, în sfârșit, suntem, nu cu ascunzișuri și cortine trase?

De-asta se spune și că nu rezultatul contează, ci parcursul până la el. Pentru că parcursul ne definește pe noi ca oameni, nu rezultatul obținut.

Lasă un răspuns