“Ce încerci să vindeci, puiule?”

Ştiu că orice fiinţă şi lucru este conştiinţă pură şi are conştienţă. Nu ştiu însă câţi realizăm ceea ce tocmai eu am scris. De câte ori mi-am privit eu câinele în ochi ca să-i aflu sufletul? De câte ori a fost nevoie. Cât de mult am conştientizat ce înseamnă câinele meu pentru mine? În ultimul timp din ce în ce mai mult. Şi-am învăţat că face cât o mie de oameni, cel puţin. El mi-a dat răspunsuri mereu la orice întrebări am trăit. Doar că am avut nevoie de ceva timp şi experienţă să învăţ să le primesc. Da, ştiu că n-au cuvinte. Nu-ţi imagina că-s vreo scrântită care aude animalele vorbind. Dar sunt o scrântită căreia animalele îi transmit imagini sau gânduri despre ceea ce se întâmplă şi chiar şi despre ceea ce îşi doresc.

Care-i limita care se cere a fi depăşită pentru a face asta? Lucrul asupra convingerii că noi suntem oameni şi putem gândi, iar ele nu; că noi ştim cel mai bine ce se întâmplă cu noi şi cu animalele din jurul nostru… şi-ar mai fi dizolvarea credinţei că, dacă animalele nu pot comunica prin cuvinte, ele nu pot comunica deloc. Dragele de ele… sunt mai conştiente decât noi, oamenii. Nu-şi pierd niciodată conexiunea cu propriul corp şi nici cu al nostru şi ştiu întotdeauna ce se întâmplă în noi, în ele, în jur, peste tot.

Multe dintre ele au grija noastră atât de mult, încât preiau boli, tulburări de personalitate sau chiar simpla bătrâneţe de la noi, doar pentru a ne uşura viaţa sau… din pură solidaritate. Ele preiau supărări, emoţii, disfuncţii ale noastre sau ale celorlalte animale pe care le iubim şi noi şi ele. E modul lor de a-şi exprima aprecierea, recunoştinţa şi iubirea. Şi ele sunt tot o “tehnică” de vindecare, alta decât medicină clasică, ca şi noi, oamenii.

Timpul petrecut împreună cu câinele meu m-a făcut să înţeleg stările lui de depresie, agresivitate sau chiar şi neînsemnata, cel puţin în aparenţă, lipsă a poftei de mâncare. Înainte dădeam iama pe sfântul google să aflu care-ar putea fi cauzele… Acum doar îl întreb pe-al meu patruped ”Ce încerci să vindeci, puiule?”. Faptul că am început să îi recunosc calităţile şi capacităţile excepţionale pe care le are l-a schimbat şi l-a transformat într-un şi mai super câine decât era înainte. Orice fiinţă şi lucru vrea să fie recunoscut pentru ceea ce este. Astfel… starea de bine, de sănătate deplină şi de iubire şi fericire apare şi rămâne pentru totdeauna.

Şi animalele, ca şi noi oamenii de altfel, proiectează în ele ceea ce aud sau simt. Judecăţi, aşteptări, respingeri, iubire, calm, maturitate. Când am început să îmi laud odrasla ca fiind “cel mai bun băiat din lume”, mi-a demonstrat că poate şi mai mult decât ştiam. Şi continuă să facă asta. Fiind un câine abandonat la un moment dat de jegul care i-a fost stăpân, am făcut tot posibilul să îi şterg pe zi ce-a trecut toate separările şi respingerile impregnate de acel jeg asupra lui. Am descoperit în el ce nu mi-aş fi imaginat că poate exista.

Acum… ca să ating şi cel mai sensibil punct… ce facem când animalele ne mor? Păi şi ele au suflete, la fel ca şi noi. Suntem suflete cu toţii. Şi toate sufletele aleg. Unde vor să fie, cu cine, de ce şi… pentru cât timp. Aud des întrebarea “Ce vei face când nu va mai fi?”. Cum adică “când nu va mai fi?”? Va fi veşnic. Băiatul meu va fi veşnic. Şi dacă va mai avea treburi de făcut cu “mami” pe-aici, găseşte el cu uşurinţă o altă înfăţişare să mă însoţească. Îi sunt recunoscătoare veşnic pentru compania lui şi pentru tot ceea ce înseamnă el şi îi onorez orice alegere ar face. Moartea animalelor noastre poate fi depăşită mult mai uşor dacă noi, ca şi stăpâni, devenim conştienţi de faptul că… sufleţelele astea nu dispar. Doar mai fac un pas pe drumul spre împlinirea lor. Iar împlinirea sufletului este ceva frumos, divin. Cu toţii ne îndreptăm într-acolo.

Până atunci, puiuţii noştri frumoşi ne oferă iubire, bucurie, comuniune şi sprijin… iar noi putem face un efort în a le cunoaşte secretele, dincolo de proiecţiile noastre umane. Să îi iubim şi să le oferim grija de care au nevoie pentru a-şi împlini şi ei sufletul… ca şi noi. Şi să ţinem minte că… e doar o chestiune de alegere a sufletului faptul că noi în viaţa asta vorbim şi ei nu. În următoarea… nu se ştie.

Lasă un răspuns