Ce-i înăuntru e şi pe-afară… şi, dacă înăuntru-i gol…

… gol să fie şi-n jur, nu? Că aşa-i cinstit.

Nu mai pot de dragul oamenilor care răspund la orice aş spune eu constructiv cu “Da, dar…”. Am aşa… o afinitate de nedescris. Îmi vine să-i pup până nu mai pot când îi aud. Fie încă mai am ceva de învăţat de la ei, fie în asta constă menirea mea-n persoană. Oricum ar fi, am învăţat să accept. Să îmi dau, doar în sinea mea, când simt că nu mai pot şi nu mai pot, ochii peste cap şi să zic şi eu, în gândul meu, ca şi răspuns, “Mai vorbim noi…!” şi tare “Să ştii că s-ar putea să ai dreptate…”.

Chiar deunăzi aveam cu cineva drag mie o discuţie despre asta. Şi spuneam şi cu voce tare ceea ce gândesc mai mereu. Că oamenii nu se schimbă din teorie, ci din exemplu. Putem să lătrăm mult şi bine în faţa cuiva toate teoriile perfecte de pe faţa pământului, putem să şi desenăm, putem să facem tumbe, să dăm cu evidente, vechi şi puternic susţinute argumente… mă…, nu se leagă şi punct! Omul, până nu dă singurel cu capul, nu înţelege. Asta ne e natura cred. Teoria sună bine pentru majoritatea, practica e aia care ne dă la picioare.

Mi-am dat seama, de-a lungul vremii, că eu, dacă într-adevăr am ceva de zis, trebuie să zic doar o dată ce şi cum consider eu acolo şi-apoi să las lucrurile libere. Şi oamenii. Să mă prefac că n-am zis. Să iau ca atare “Da, dar…”ul ăla care vine ca răspuns. Să nu mă enervez că nu face celălalt ca mine. Că poate nici ca mine nu e bine. Sau poate că ce-i bine pentru mine nu-i bine şi pentru altul.

Mi-am dat seama că trebuie să acceptăm cursul lucrurilor. Că trebuie să credem, pur şi simplu, ce ni se întâmplă şi ce li se întâmplă şi altora, cunoscuţi şi necunoscuţi. Că trebuie să credem, pur şi simplu, că ceea ce ni se întâmplă nouă, tuturor, face parte din natura firească a lucrurilor. Că, oricât de aiurea ar părea o situaţie, are şi aia folosul ei. Că, oricât de încâlcit ar părea un om cu care stăm de vorbă azi sau cu care ne petrecem o bucată de timp mai mare din viaţă, are şi ăla folosul lui. Şi menirea lui. Şi traiectoria aia doar a lui pe care trebuie să meargă ca să se descâlcească singurel, de la sine. Că doar n-om fi noi chiar atât de şmecheri, mai presus de Dumnezeu, să putem pocni din degete, să dăm două definiţii scurte despre viaţă, iar omul ăla din faţa noastră să se transforme instantaneu într-un mai presus de Dumnezeu, la fel ca noi. Urât de simplu ar fi…!

Ştiu că ne-am înconjurat de reguli, dar ne-am înconjurat doar de regulile scrise. Ne-am înconjurat de nişte reguli scrise cu litere, nu cu spirit. Am uitat de spirit, ce naiba să mai fie şi ăla şi la ce bun?! Am păstrat doar ce ne-a convenit din tot ce ne-a venit nouă la nas, crezând, pe moment, că ce ne convine e şi ce ne trebuie. Şi-acum ne plângem. Ne scuzăm. Ştim perfect ce-ar trebui, de fapt, să fim şi să deţinem, dar, când vine vorba să şi facem ceva în privinţa asta, îi dăm cu “Da, dar…”uri multe. Am devenit o turmă de oameni cu probleme la toate soluţiile. O turmă de oameni care huiduie viaţa, spunând că e nedreaptă, nu pe noi înşine, care parcă facem ceva cum nu trebuie. Sau care nu facem mai nimic. Că poate ne-o pica, într-o bună zi, de la Doamne-Doamne din ceruţ, nu?

Am auzit sigur toţi de univers şi de acest Dumnezeu. Cred că celui din urmă unii chiar îi rostim numele aproape zilnic, măcar într-o înjurătură sau ceva… dar nu cunoaştem mai deloc regulile alea ale lui nescrise. Şi, cum ce nu cunoaştem nu există, ne considerăm nişte lipsiţi de responsabilitate. Şi nişte îndreptăţiţi să trăim uşor, cu turma. Să luăm în râs societatea, să ne dăm şi noi după necinste, să facem şi noi golăniile pe care le fac alţii, să dăm şi noi în cap cui dau alţii, să trecem şi noi în faţa altora cu şpăgi, să furăm şi noi de pe unde se poate, că doar “aşa face toată lumea”. Că doar “altfel nu se mai poate trăi în ziua de astăzi!”.

Necunoaşterea asta nu ne eliberează, de fapt, de responsabilitate. Ea ne împinge, în schimb, înspre nişte greşeli colosale. Înspre o amânare nefondată, de altfel, a venirii armoniei şi în vieţile noastre. Ne împinge înspre un trai în continuare nefericit. Necunoaşterea ne face să persistăm în egoism, dar şi în lipsuri, în acelaşi timp. Ne face să depozităm în noi stereotipuri eronate şi să nu ne vină să renunţăm la ele nicicum, doar pentru că necunoscutul ce va să vie ne blochează creierul şi ne îngrozeşte. Necunoaşterea ne face să dominăm tot. Să ţinem în lanţuri tot ce considerăm noi că ne-ar aparţine, după mintea aia a noastră nelămurită încă. Necunoaşterea ne face să păstrăm mai bine tot pentru noi, decât să dăm şi altora ceva din ce avem. Că “nouă cine ne dă?! Nu ne dă nimeni!”. Nici măcar Dumnezeu… că doar mintea care nu-l cunoaşte n-are cum să gândească despre acest Dumnezeu că poate să şi dea, nu numai să ia… că poate, într-adevăr, juca un rol esenţial în noi şi în vieţile noastre, dacă lucrăm şi noi cot la cot cu el pentru asta. Necunoaşterea ne face să nu ţinem cont de nimeni altcineva în afară de noi, mai pe scurt. Ne face să nu vedem valoarea din altul, pentru că încă ne zbatem ca peştele pe uscat să înţelegem valoarea din noi înşine.

Necunoaşterea am zice noi totuşi că nu-i dureroasă. Că, dacă nu simţim nimic, înseamnă că nu ne face niciun rău. Deşi semnul de întrebare ar trebui ridicat tocmai pentru că nu mai simţim nimic. Nici faţă de lume, nici faţă de semeni, nici faţă de pământul pe care călcăm zi de zi… nici faţă de frunzele boscheţilor de pe stradă pe care le rupem, de plictiseală, în mers şi nici faţă de gumele mestecate şi mucurile de ţigări aruncate pe geamurile maşinilor în drum spre casă de la “serviciul ăla nenorocit”. Nici măcar faţă de noi înşine nu mai simţim nimic.

Şi stau şi mă întreb… de unde oare încă atât de multă putere, atât de multă încăpăţânare şi-atât de mult curaj să ţinem piept fericirii, zicând “Da, dar…”? Până când oare ideile astea cum că banul e tăticul nostru? Şi de ce atâta satisfacţie izvorâtă din propriul nostru chin?

Lasă un răspuns