Ce face o vizită la părinţi din om…!

În vizită la ai mei. În bucătărie, unde discuţiile parcă au mai mult farmec decât oriunde altundeva. Eu şi mama. Vorbim de diverse. Şi, în timp ce vorbim noi de diverse, primesc pe telefon o fotografie cu un drag mie în vizită în Irlanda. Îi întind mamei telefonul să-i arăt şi ei.
– Unde e?
– Norvegia.
– Parcă ziceai că pleacă în Irlanda.
– … păi şi eu ce-am zis?!

Norvegia am zis, da. Norvegia. Cred că de vreo câteva luni încoace şi Statele Unite ale Americii dacă vreau să zic, tot Norvegia îmi iese pe gură.

Plec de la ai mei şi mi-o iau uşurel spre casă. Cu trenul. Şi-n gândurile mele aruncate pe geam, în gol, se aprinde un bec… “… cine e, mă nene, Norvegia asta, cu aşa tupeu?!”. Iau telefonul şi mă înfig să caut. Apoi zic… să nu fiu subiectivă. Nu mă bag direct în poze. Nu mă las luată de valurile marii, de clădiri, de alte alea de-mi iau mie ochii. Caut ceva aşa… rece. Altceva decât vremea… care oricum îmi place de nu mai pot. Caut organizare, caut istorie, caut cultura muncii, caut legi, caut orice chestiuni de-astea de genu’… accesorii pentru viaţă.

Şi aflu că-i Taur ca şi mine doamna Norvegia. Iar regele ei are un nume tare, care mă face să mă gândesc la poveşti cu prinţi şi zmei. Cât despre limbă… parcă e o vomitătură de-aia de limbă daneză, combinată cu puţină dulceaţă. Sună parcă a o uşoară mângâiere după ceafă. Cuvintele parcă-s mai rotunde şi mai uşor de zis.

Acolo totu-i pe bani mulţi, inclusiv munca. Istoria, istorie, UE… pauză. Un pic mai la o parte de turmă. Haine alese cu bun gust, dar comode. Oameni motivaţi de perfect, bazaţi de la un capăt la altul pe încredere şi pe prietenie. Familişti, sportivi şi pasionaţi de natură şi animale. Toţi implicaţi alături de copii şi familie într-o grămadă de activităţi şi întâlniri prin comunităţile lor. Şi asta, ultima… cireaşa de pe tort… de pe tortul meu cel puţin… “În Norvegia este normal să discuţi pro sau contra religiilor şi credinţelor… în public.”. Şi… tocmai am încheiat o completă descriere a mea. Da, a mea. Clar, definitiv şi irevocabil. Până azi, Norvegia asta a fost pentru mine doar un nume de ţară ca oricare altul. Aproape că nici n-o ocheam bine pe hartă. Dar azi… mi-a sunat a… mine aşa.

– Deci, Norvegio, eu mai am oleacă şi termin de pus pe foaie toate credinţele-mi… Tu bine c-ai insistat, că eu dormeam cu capu-n palme cred. Acum aşteaptă-mă, te rog. Aşteaptă-mă cu vremea aia numa’ bună de drikker rødvin alături de bărbată’miu în faţa unui şemineu sfârâind a foc încins… undeva într-o cabană de lemn… poate chiar în vârf de munte, în linişte. Să luăm şi noi o pauză măcar pentru o vreme. Apoi trec la discursuri. Promit s-ajung la timp.

Lasă un răspuns