Ce e simplu ne sperie

Pentru că… nu e complicat. Aberant, nu? Este, într-adevăr.

Astăzi m-am relaxat puțin printre sculurile mele colorate, decorațiuni, borcane, chestii și… mi-am dat seama că evoluția sinelui nostru, ca omenire, de până acum se aseamănă cu un… scul de lână înfășurat, până la capăt, pe cel mai țepos cactus existent.

Așa și noi cu alegerile noastre. În loc să ședem și să analizăm care-i calea optimă de a rezolva o problemă, intrăm în ea dinainte să se fi iscat chiar, cu toată panica-nainte! Și-apoi regretăm… că am pierdut timp, că am pierdut oameni, că am pierdut ocazii… Că nu ne-am uitat în stânga, în dreapta, că n-am luat seama la X și-am luat, ca proștii, la Y. Regretăm amarnic… Măcar de-am recunoaște și tot ar fi bine, dar nici măcar asta nu ne lasă egoul. Regretăm și ținem în noi tot. Fierbem… Lungim lâna aia dând-o de încă două, trei ori în jurul aceluiași țep de cactus, în loc să ne înțepăm, nene, o dată și bine, să acceptăm că aia e, ne-am înțepat, să vedem ce-i de făcut ca să nu mai dăm pe-acolo și… să mergem mai departe.

Pierdem timp, crezând că-l salvăm, de fapt. Ne îngrijorăm din cauza inevitabilului, uitându-i definiția și… ignorând cât am putea crește cu grijile aflate altundeva în timpul ăla… prețios.

Am vrea… și n-am vrea. Dar, dacă e să fie, să nu cumva să fie ceva ce nu cunoaștem deja, că ne e prea frică. Ne-au învățat, când eram mici, să nu stăm de vorbă cu necunoscuții… Iar noi cred că am prelungit încă puțin aria de acoperire a acestui îndemn și am îngropat sub ea și neprevăzutul. Ce atâta schimbare?! Mai bine rău, dar puțin, decât… mult și bine?!

Da… Dar… dacă nu va fi bine?! “De unde știi tu că va fi bine?”… Des aud asta. Prea des… Și e greu. Și de suportat, dar și de argumentat de unde știu eu că va fi bine. Pentru că… e prea simplu. Știu și-atât. Simt. E prea simplu… Mă cunosc, știu ce pot și mai știu și ce vreau. Ah, și acum am atât de mare încredere în toate astea, că nimic nu-mi mai poate sta în cale. Atât… de simplu.

Da… dar “riscurile sunt prea mari”. Așa că mai bine stăm așa, complicați și neînțeleși, mai bine doar visăm la o viață frumoasă, în loc să pornim înspre a avea una. Pentru că, ce-i drept, da… încercând… riscăm să pierdem… nimicul ăsta mare pe care stăm de parcă ar fi un tron de aur..!

Mai bine ne menținem rupți în mii de bucăți, încercând, cu fiecare bucățică în parte, să mulțumim pe câte cineva, nemulțumiți noi de noi înșine rămânând însă pe veci. Mai bine ne concentrăm pe ofuri din trecut, pe oameni de mult plecați, pe relații demult încheiate. Mai bine să ne fie dor, decât să ne fie drag… Mai bine să ne întristăm de trecut, decât să ne bucurăm de viitor… că doar de, ca să ajungem în viitor, trebuie mai întâi să ne acceptăm prezentul. Deci… mai bine parcă în trecut. Mai bine atunci, “odată”… înainte de acele eșecuri care ne-au dărâmat. Ce frumos era… când nici măcar nu încercasem . N-aveam așteptări, pentru că… n-aveam de la ce să le-avem.

Nici măcar singuri nu eram… Erau atât de mulți oameni în jurul nostru… Atât de mulți, că, uneori, ne călcau și în picioare, de neînsemnați ce eram. Nu, și singurătatea chiar doare..! Da… doare să fim singuri. Doare, pentru că acum avem loc suficient să ne privim și să… ne vedem cicatricile rămase de la călcatul ălora în picioare. De parcă cicatricile ar durea mai tare decât rana-n carne vie…

Dar ce mai contează, nu-i așa? Noi suntem datori să… trăim pentru alții. Pentru că ne sunt familii, pentru că ne sunt prieteni… pentru că ne sunt dușmani. Doar așa am fost învățați… “să ne rugăm pentru împlinirea dorințelor dușmanilor noștri!”… Chiar dacă ei se roagă pentru moartea noastră, nu contează! Le datorăm atâtea… Trăim pentru ei! Pentru toți… pentru alții… mereu..!

Nu noi avem dreptul asupra noastră și asupra acțiunilor noastre, alții îl au. Libertatea e doar o iluzie. Libertatea asta de până acum și probabil și de-acum încolo, pentru încă o vreme, constă doar într-o pereche de aripi transparente din povești. O singură pereche pentru cât mai mulți cu putință…

Asta până când ne luăm odată inima-n dinți și privim în oglindă. Nu-i groaznic… Și, dacă e, trece odată cu rezolvarea problemelor din noi.

Vindecare, recalibrare, acțiune. Atât de simplu e… Și deloc înfricoșător cum pare.

Lasă un răspuns