Ce căutăm în jur avem deja în noi

Îmi este foarte clar un lucru în legătură cu noi toţi: tratăm pe cei din jurul nostru după ceea ce simţim faţă de noi înşine. Fiecare relaţie pe care o avem cu cineva descrie câte o parte din relaţia pe care o avem chiar cu noi. Observarea şi vindecarea gândurilor şi emoţiilor negative din toate aceste relaţii, cu alţii şi cu noi… conduc spre autenticitate, iar mai apoi spre confort. În propria noastră piele şi în tot ceea ce ne înconjoară.

Dar înainte de a ajunge acolo, primim în jur cam tot ceea ce nu recunoaştem în noi. Exact ca într-o oglindă. Ce nu vedem cu ochiul liber vedem în oglindă. Ce jignim în exterior este ce ne doare în interior. Limba rea care biciuieşte pe-afară este amăreala care zace înăuntru. Atenţia şi confirmarea aşteptată din jurul nostru… este goliciunea din interior. Cerând afară, conturăm întunericul din interior, care cere cu disperare lumină, dar căruia noi îi dăm doar ce-avem la îndemână. Facem bine doar pentru a fi lăudaţi. Povestim doar pentru a lăsa multe guri căscate. Ne hrănim cu aer. Umplem goluri cu nimic. Sau cu minciuni. Fel de fel. Toate astea reflectă propria încredere în noi. Minciunile impresionează… Sinceritatea în schimb cucereşte. Sinceritatea cucereşte până şi cele mai nesuferite suflete. Şi aduce cu ea respect. Din partea oricui.

Acum să separăm puţin sentimentele de emoţii… Sentimentele sunt curate. Întotdeauna. După părerea mea, nu există sentimente negative. Doar curate şi frumoase. Doar cu iubire ne naştem. În schimb emoţiile… emoţiile vorbesc când atunci ne doare o situaţie. Sau când ne doare interiorul cu totul. Emoţiile sunt uşor de confundat cu sentimentele, pentru cine nu cască bine ochişorii şi mintea. Şi noi mai facem o greşeală mare. Facem tot posibilul să le pitim cât mai adânc posibil. Le înecăm în alcool, ţigări, distracţii de moment… şi orice altceva ne-ar mai putea distrage atenţia de la ce ne seacă. Însă atunci când fugim de rău… fugim de fapt de bine. Fugim de intuiţie. Încercând să mai băgăm nişte bine… “bine”… peste răul care zace peste binele nostru, ne afundăm şi mai tare. Plus că e posibil să nu mai încapă nici măcar un ac la un moment dat. Nu putem adăuga cafea într-o ceaşcă deja plină.

Când suntem plini de urât, noi ce facem? Îi dăm peste cu nişte distracţie, în speranţa că se duce. Negăm orice fel de gunoaie care zac în noi. Ce nu ştim? Că toată suferinţa asta din noi de care fugim mâncând pământul… duce spre trezirea sufletului, nu spre prăpastie. Doar trebuie să ne ocupăm puţin de ea. Suferinţa şi experienţele dureroase nu sunt rele deloc. Sunt doar experienţe şi lecţii prin care dobândim capacităţi diverse. Din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai mari. Depinde doar de cum decidem să abordăm “problema”.

Viaţa în sine este despre a învăţa şi a creşte. Despre a înţelege şi a evolua. Despre a face un puzzle mare şi şmecher. Mai o piesă urâtă, mai una colorată. Ajungem la sfârşit să rămânem chiar noi cu gura căscată la ce frumuseţe am fost în stare să construim! Apoi primim alt maldăr de piese. Nivel de dificultate mărit. De pe urma căruia ne alegem cu şi mai mult. Până la împlinirea sufletului.

Karma nu e o curvă, cum o numesc mulţi. Karma e esenţa fiecărei piese de puzzle, de la un tablou la următorul. Karma ne dă fix ce ne lipseşte. Totul depinde de noi. Totul depinde de cât de mult privim în noi şi de cât de multe suntem capabili să recunoaştem. De cât de mult acceptăm, iertăm şi iubim. Tuturor ne vorbeşte la urechea minţii acea voce interioară numită intuiţie, care ne dă întotdeauna la timp următorul indiciu. Trebuie doar să facem linişte…

Lasă un răspuns