Cât tupeu să aibă frica?!

Frica de singurătate, frica de respingere, de eşec, frica de boală, frica de schimbare, de nou, de necunoscut, de beznă, de fantome, de ruşine, de… , de… , de…. Frica asta e chiar golancă. Blochează tot. Sufocă tot. Suprimă tot. Îngroapă tot. Îngroapă talente, îngroapă capacităţi, îngroapă minuni, îngroapă tot ce există mai bun în noi. Frica asta ne fură atenţia de la toate lucrurile pe care suntem născuţi să le facem. Frica asta nu doar că ne ţine pe loc ani întregi… poate vieţi întregi… dar ne mai trage şi înapoi.

Cu ce se hrăneşte frica? Cu orgoliul ăla tâmpit pe care îl avem. Cu pieptul prea înfoiat pe care îl ridicăm atunci când nu vrem nici în ruptul capului să ne recunoaştem defectele, să ne recunoaştem golurile, să ne recunoaştem greşelile şi frustrările. Cu asta se hrăneşte frica. Cu minciuni şi ascunzişuri. Cu pământul pe care ni-l turnăm în cap, stând în gropi săpate chiar de mâinile noastre.

Şi, mă rog, cine este totuşi frica? E o porcărie de emoţie. Doar o emoţie. O… ceva ce se formează din nimic şi vine de nicăieri. E golul ăla din mijlocul minţii noastre care nu conţine nimic, dar care stă în calea ideilor noastre, în calea cursivităţii gândurilor şi planurilor noastre. Frica e vrăjitoarea aia din poveşti care râde sadic zicând că nu putem, că nu avem, că niciodată nu vom fi. Frica e vocea de pe… negativ care urlă ca o proastă că nu există iubire şi că noi o căutăm ca proştii şi n-o vom găsi niciodată. Şi noi ce facem? O ascultăm, păi cum?! Dacă are dreptate?! Dacă murim încercând?!? Da, ascultăm un nimic. Ascultăm ceva ce nu capătă formă şi conţinut în exteriorul nostru. Ascultăm ceva ce generează numai şi numai… nimic. Gol. Pauză.

Şi ce ni s-ar putea întâmplă dacă, dând frica la o parte, am păşi dincolo de ea? Care ar fi cel mai grotesc scenariu care ne poate învălui mintea? În primul rând, în secunda doi după ce l-am pune la punct, s-ar putea să ne desumflam şi să nu ni se mai pară chiar atât de grotesc. În al doilea rând… odată ce ni l-am putea imagina cap – coadă, ne putem imagina sigur, sigur în paralel şi o soluţie. Pentru că orice situaţie, oricât de mizerabilă ar fi, are soluţie. În plus, orice situaţie, oricât de mizerabilă ar fi, are un folos. Are o lecţie. Are o idee. Are ceva bun în ea. Orice situaţie poate fi transformată în ceva care să fie de partea noastră şi nu împotriva noastră. Deci… cum ar fi ca până şi în cele mai întunecate versiuni ale unui final de situaţie să găsim avantajele înainte de prăpastia aia mare şi adâncă de care ne e frică? Ce-ar mai fi frica asta atunci? Cine ar mai hrăni-o? Nimeni şi nimic. Am realiza că frica este de fapt un văl. O perdea cât o foaie de ceapă, trasă între noi şi… lucrurile minunate de dincolo de ea. Atât.

Oricum mintea noastră trăncăne şi trăncăne şi trăncăne întruna şi nu mai tace niciodată. De ce n-am folosi-o pentru a găsi punctele tari şi slabe într-o situaţie, cheile şi capcanele, avantajele şi dezavantajele? De ce n-am folosi-o să analizeze mai bine ce naiba se poate întâmpla dacă păşim un pic înainte? Prin câte situaţii anterioare din viaţa noastră de care ne era frică am trecut şi am trecut cu bine chiar? Ce a urmat după ele? Suntem aici. Acum. Trăim. Poate chiar mai bine decât atunci. Sau poate nu. Dar am supravieţuit. Am supravieţuit pentru a discerne. Pentru a folosi dinamica minţii în favoarea noastră. Am supravieţuit pentru a învinge mizeria asta de bulă de aer urât numită… frică. Mizeria asta care de fapt nici nu există. Mizeria asta pe care o pompăm noi din nimic în mintea noastră.

Proiecte, planuri, lucrări, vise… toate trebuie împlinite până să ajungem la 90 de ani… plânşi şi întristaţi de faptul că “… n-am făcut nimic în viaţa asta!”.

Lasă un răspuns