“Care tragi de mine şi nu mă laşi să merg înainte?!”

Cine? Cine ne determină să amânăm? Să zicem “Lasă, mă, că merge şi-aşa!”? Cine ne aprinde în minte toate scuzele alea numai bune să nu care cumva să schimbăm ceva în bine în viaţa noastră?

Cred că cel mai des aud de la clienţii mei şi nu numai “Tot amân, conştientizez că amân să fac ceva şi nu ştiu ce anume mă determină să amân de fapt.”. Păi e simplu. Tocmai lucrurile alea de care trebuie să ne descotorosim ca să înceapă în sfârşit să ne fie mai bine. Mizeriile. Sforile trecutului. Încâlciturile rămase. Durerile nespuse. Lor e bine aşa. Şi fac tot posibilul să ne inducă şi nouă senzaţia că ne e bine aşa. Ce nu ne ajunge?! Care e problema? Ne trezim dimineaţa, mâncăm, muncim, credite, case, maşini, ieşiri, copii şi ce-om mai face noi şi gata, seara la somn. Pentru tot restul vieţii. Şi tocmai am descris un caz fericit, nu zic de altele.

Şi după ce crăpăm ce facem? Păi o luăm de la capăt. Cine ştie pe unde, sub ce formă şi când. Că de ce să evoluăm când putem să batem pasul pe loc? Ca indienii. Ăia ştiu că au o infinitate de vieţi la dispoziţie. Ce nevoie au să se grăbească să evolueze, când pot merge agale? Of! şi de-ar fi măcar prea greu. Noi zicem “Bă, nu, e greu, mă sperie gândul că n-aş putea, mintea mea nu vede soluţii.”. E greu, dar e greu până ne pornim. E greu până împingem odată în urmă amânarea şi-i zicem “Da’ mai lasă-mă, mă nene, că pot mai mult, nu înţelegi?!”. Pentru că odată făcut primul pas, restul vin de la sine. Plus că avem tot ce ne trebuie la îndemână. Tot, tot. Tot ceea ce este în jurul nostru cât vedem cu ochii şi nu numai este pentru noi, pentru a ne cunoaşte, pentru a ne schimba, pentru a ne fi bine în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a evolua.

Relaţiile, serviciul, maşina, găurile din asfalt, neplăcerile, neînţelegerile, toate, toate sunt oglinzi pentru noi. În toate, dincolo de un simplu exterior independent de noi, trebuie să ne vedem chiar pe noi înşine. Toate ne arată cine suntem, ce ne deranjează, ce ne sâcâie, ce ne macină, ce ne lipseşte, ce tragem după noi din alte vieţi, ce lecţii avem de învăţat, ce avem de iertat, tot. Noi suntem. În tot ceea ce ne înconjoară. Oricât de separaţi am părea de exterior, suntem de fapt un întreg. Exteriorul este întreaga noastră definiţie. Tot ce ne înconjoară este ca o carte deschisă în mâinile noastre. O carte despre noi. Să luăm aşadar un loc şi s-o citim. Să privim în oglindă. Să vedem dacă părul ne stă bine şi dacă… sufletul e întreg, la locul lui.

Viaţa este ca un joc. Un joc la un nivel mai mare. Pe acelaşi principiu. Mai multe nivele, pericole la tot pasul, puncte de acumulat, vieţi de câştigat, prinţese de salvat şi “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.”. Primul pas e mai greu. Restul vin de la sine…

Lasă un răspuns