Care-i treaba cu succesul?

Una simplă. E greu. E greu s-avem succes. E greu, pentru că trebuie să devenim noi înşine succesul în sine. E greu, pentru că, înainte de a ne apuca de muncă şi eforturi pentru acest succes în sine, trebuie să ne cunoaştem. Da, da. Pe noi înşine. Şi nu-i aşa că ne cam doare? Păi da, normal că ne doare. Tot ce ne sperie ne doare. Şi, cum necunoscutul ne cam sperie… când mai e şi al nostru, propriu şi personal… deja e cu teroare treaba. Ne e groază să acceptăm că suntem şi noi oameni ca toţi oamenii şi că avem şi defecte. Ne e groază să admitem, nu zic în faţa celorlalţi, dar măcar în faţa noastră, că nu suntem perfecţi, că nu le ştim pe toate, că nu suntem chiar demni de urmat mereu. Ne e groază de tot ce-am putea găsi în noi.

Aşa că mai bine alegem să ne uităm în jur. “Ia uite ce legume frumoase au la piaţă astăzi!… păcat că n-avem bani de toate…”, “Ia uite ce frumos au înflorit trandafirii în grădina din faţa blocului!… păcat că nu-s la noi în curtea casei… casa aia la care visăm de multă vreme!”, “I-auzi ce frumos bat clopotele la biserică…!”… “I-auzi ce muzică bună ascultă vecina, dar ia uite ce rochie mişto are vecina azi pe ea… da’ şi ce maşină mişto şi-a luat vecina! Căţeaua…”.

Şi parcă nici aşa nu-i bine, nu? Pentru că alţii au şi noi nu. Păi şi problema unde să fie? Nu tot la noi? Şi nu ne întoarcem oare de unde am plecat? Ne întoarceeem. Că n-avem încotro. Asta-i doar de înţeles şi de acceptat, că de schimbat mersul lucrurilor nu se schimbă nicicum. Fie împotriva morilor de vânt, fie în tandem cu ele. Depinde de… cât şi de ce vrem de la viaţă. Depinde de cât şi de ce vrem de la noi, de fapt. Pentru că viaţa nu este despre cât putem, ci despre cât vrem. Viaţa nu este despre norocoasa de vecina şi ghinioniştii de noi, ci despre vecina care vrea şi noi care… vrem şi noi, dar doar din privitelea, dacă se poate.

Succesul însă nu prea o arde aşa. Succesul e cu strâns din fund, cu tăiat porţia de distracţii, cu tăiat porţia de concedii şi cu mărit durata şi intensitatea muncii. Şi succesul mai e şi cu prieteni care descurajează şi cu familii care se îndoiesc. Succesul e cu efort, mă. Succesul e cu lăsat la o parte toate prostiile, toate activităţile care doar mănâncă timp, fără vreun folos. Succesul e cu cercetare şi dedicare. E cu ceea ce suntem, nu cu ceea ce visează creieraşul nostru cu ochii deschişi că am putea doar fi. Succesul e cu sănătate fizică, psihică şi emoţională. Şi pentru asta trebuie să muncim, nu să muncească alţii în locul nostru.

Pentru că trăim o singură dată. Trăim, da? Noi, nu alţii pentru noi. Şi drăguţ ar fi s-o facem şi bine. Ca să nu dăm în gol, ca o bicicletă stricată. Asta-i ca moda aia cu slăbitul la femei doar primăvara, ca s-arate bine vara la mare, la soare. De parcă iarna nu ne mai dezbrăcăm. Iarna nu ne mai privim în oglindă. Iarna nu se mai uită bărbatul la noi, nu. Bărbatul păstrează proaspete în minte imaginile de vara trecută şi până vara viitoare. O laie… Aşa şi-n viaţă. Tot o laie, dacă nu căscăm bine mintea. Că, dacă ar fi după noi şi după cât de uşor ne-am dori noi să fie, ar trebui să muncim acolo, de-o ciungă, primăvara, dar banii să curgă, de fapt, cât pentru o mie de ani. Să ne facem de cap în jdemii de concedii şi paranghelii şi vară şi toamnă şi iarnă. Că până la primăvară, când o fi să muncim iar un picuţ acolo, să tot fie timp de petrecut berechet.

Toţi suntem făcuţi să strălucim, asta e clar. Doar că tot toţi ăştia venim pe lume nişte diamante… neşlefuite. Şi, ca să ajungem să strălucim, trebuie să ne cam şlefuim, logic. Iar şlefuirea asta doare pe alocuri. Iar bijutierul care se ocupă de asta, în cazul nostru, este însuşi Dumnezeu. Care ne dă în viaţă diverse experienţe. Neplăcute majoritatea. Din care avem una, alta de învăţat. Şi, pe măsură ce învăţăm, dăm aşa câte un rând de praf jos. Adică învăţăm câte o lecţie. Dureroasă. Şi încă una. Tot dureroasă. Şi încă una. Dureroasă şi aia. Până când începe să iasă din noi o rază de lumină. Care creşte, pe lecţie ce trece, din ce în ce mai mult. Până când devenim numai buni de ornat aurul. Diamante şlefuite. Şi frumoase. Şi reuşite. Impecabile. Până când devenim fericiţi. Conştienţi şi fericiţi.

Ăla-i succesul. Nu statul la cafele şi ţigări aşteptând ziua de mâine şi, mai apoi, ziua de-apoi. Succesu-i fără scuze, fără bază în alţii, fără procrastinare, fără lanţuri, fără gândiri rigide, fără “aşa se zice, aşa se face”, fără precedente, fără “dacă…”, fără “momentul potrivit”, fără “perfect”, fără obsesii, fără toxicităţi, fără dorinţa permanentă de a satisface pe ceilalţi şi nu pe noi, fără TV, fără, fără, fără!

Ah… şi fără teama că greşim. Pentru că cine suntem astăzi nu-i musai să fim şi mâine. Şi-n plus… greşelile sunt sfinte. Sunt daruri. Iar mâine e o altă zi în care avem toată libertatea să devenim altcineva. Să devenim noi cu adevărat. Fiecare ‘mâine’ este un nou pas către… acest mare succes pe care toţi ni-l dorim.

Lasă un răspuns