Care-ai stins, mă, lumina?

Îl pomenesc mereu pe nebunul meu preferat, Osho. “Fiinţa umană bâjbâie în întuneric. Ea este asemenea unei case în care nu mai străluceşte nici cea mai mică flacără.”. Păi de ce? Care-ai stins, mă, lumina? Ia toată lumea la meditaţie, gata!

Meditaţie… chiar şi eu mai acum mulţi ani ziceam despre oamenii ăia care stăteau turceşte, cu ochii închişi şi mâinile îndreptate în sus, că au probleme la bilă. Dar ce ştiam eu?! Eram doar o puştoaică dornică să evadez din ale tinereţii închisori. Acum, că am crescut şi-s o fugară frumoasă şi nebună, realizez că am meditat de fapt mai toată viaţa. Mai cu un ochi închis, mai cu unul deschis, mai lângă un copac, mai înfigându-mi picioarele goale cât mai adânc în iarbă, cât să ating pământul. De când eram mucoasă mică.

De-a lungul timpului, pe măsură ce am conştientizat că oamenii ăia de stau în fund cu ochii închişi nu-s chiar atât de ţăcăniţi, am mai aflat şi câte un secret care m-a ajutat şi mai mult să izgonesc agonia din capul meu şi să mă duc departe, pe sus prin ceruri, să văd care-i treaba de fapt.

Odată cu avansarea în numărul şedinţelor de terapie şi în numărul clienţilor, care mai de care mai complecşi de altfel, mi-am dat seama că mâncăcioasa din mine ar face bine să se dezlipească de mâncărică înainte de şedinţe. Da, da! Altfel… corpul e atent la digestie, în loc să fie atent la… nimic. Gândurile mele nu se dau plecate neam, mai ales că au treabă-n stomac. Energia deci trebuie îndreptată de la inimă-n cer, nu în corp. Aşa că ia mâna de pe clanţa de la bucătărie. Şi de pe telefon, da. Pune-l pe silenţios şi lasă-l puţin la o parte. Dă de veste cui ai de dat că iei o pauză de la balamuc şi revii imediat. Pune afiş pe uşă. Pe uşa unei camere mici eventual. Unde ai tu un colţ simpatic şi confortabil. Pe care păstrează-l curat şi proaspăt mereu. Poposeşte acolo doar când vrei să-nchizi ochii şi să dai o tură în lume… ca un suflet liber ce eşti. Cu timpul, te vei îndrepta într-acolo fără să-ţi dai seama. Va fi colţul tău de linişte. Da, linişte şi relaxare. Eu am o canapea-ntre florile mele iubite. M-afund în ea cu spatele drept şi picioarele-n sus, ca un taur dornic de confort ce sunt. Mă-ntind ca un copil răsfăţat şi închid ochii. De acolo… începe povestea mea.

Poate povestim şi împreună odată. Am în cap câteva colţuri din natura noastră urbană unde mi-am propus, din când în când, câte-o întrevedere. Să ne întrebăm, să ne povestim, să ne inspirăm şi să ne sprijinim pe unde-i nevoie. Să facem un pic de lumină, că parcă prea ne-am afundat în întuneric.

Lasă un răspuns