Capătul vieţii nu e în moarte

Zic băieţii ăştia care se mai ocupă cu fizica cuantică despre moarte că nu există. Şi de ce n-ar zice? Că aşa e. Sau na, există ea, dar nu e ce credem noi. Nu e capătul. E doar trecerea. E doar treaba aia dintre vieţi, dintre “precum în cer…” şi “… aşa şi pe pământ”, repetată de mai multe ori, până batem la poarta de sus şi noi.

Adică există în luuuunga viaţă a sufletului o grămadă de morţi de-astea. Mii. Milioane. Sau cine ştie câte. Depinde de fiecare suflet în parte, de cât de obedient sau zburdalnic e. Depinde de cât de bine învaţă la “şcoală” şi de cât de des rămâne “repetent”. Depinde de cât de mult se îndepărtează prin “pădure” de la poteca lui.

Sufletul… adică nucleul ăla energetic mic… adică bucata aia mică de Dumnezeu… nu se stinge odată cu trupul. Trupul e aşa, ca o maşină. Când sufletul şi-a făcut treaba cu ea, o schimbă. Cu alta mai bună. Care îi oferă mai multe… sau mai bune. Numai mintea e aia care percepe delimitările astea ale noastre de toate zilele. Pentru că mintea, pentru a funcţiona la parametri normali, pentru a nu o lua razna în slăbiciunea ei, are nevoie să aranjeze într-o ordine clară şi palpabilă toate informaţiile. Ei bine, sufletul nu. Sufletul ştie. Tot. Încă de la începutul lui. Şi numai o minte trează le poate afla şi le poate “digera” cum trebuie.

Oricât de finit este trupul, sufletul experimentează doar o mică parte din întregul lui prin intermediul acestui trup. Iar moartea nu încheie nimic altceva decât încă o tură de lecţii. Pentru ca sufletul să poată trece “clasa”. Până la “absolvire”. Până în cer. Până la Tatăl… nostru cel de toate zilele.

Lasă un răspuns