Când uşa ne strânge şi noi tot NU şi NU

Pentru orice probleme am avea există soluţii. Pentru absolut oricare, fie ele emoţionale, fizice, de orice fel. Toate au soluţii. Unde întâmpinăm noi puţine dificultăţi? La a le adopta. E greu să nu vină nimeni să întindă o mână plină cu praf magic şi să zică “Gata, probemă rezolvată!”, pentru ca mai apoi să ne vedem în continuare de treabă. Sau de probleme. În acelaşi ritm. Păi şi…? Viaţa ce-ar mai fi, un scaun sub fund şi mult praf magic, ă?

Istorisesc puţin despre cum m-am îndepărtat de oameni dragi din viaţa mea. N-au fost niciodată prea mulţi la număr cei foarte apropiaţi mie, dar am avut câţiva faţă de care am fost liberă, deschisă, fără… perdea. Bătrâni, tineri, de toate vârstele. Cu fel şi fel de experienţe de viaţă, care mai de care mai agitate şi interesante. Ca şi mine, de altfel. Ei bine, în vremea când încă nu mă apucasem de mine şi de “bagajele” mele aşa, într-un mod riguros, oamenii ăştia erau pentru mine pansament numai bun de pus pe rană. Şi sunt absolut convinsă că sentimentul era reciproc. Era o bucurie să vorbim, să ne auzim, să pălăvrăgim cu orele, să râdem, să facem haz de necaz, să analizăm, să întoarcem tot pe toate părţile, dar… toate astea fără să facem ceva în privinţa lor şi… a noastră, fără să facem ceva pentru a schimba situaţii care ne măcinau şi care, de fapt, ne… menţineau prietenia vie.

În momentul în care eu am început uşor, uşor să mai desfac din ceea ce căram în cârcă, să mai spăl din ele şi să le pun la locul lor cum trebuie, lucrurile au început să se schimbe. Prieteniile astea au început să fie pentru mine obositoare. În loc să mă facă să râd, mă făceau să mă revolt. În loc să mă aline, mă agitau. Când suna telefonul, îmi venea să nu mai răspund. Pentru că eu începusem să… încetez să mă mai vait şi nu îmi mai provoca plăcere să aud pe altcineva văitându-se. Pentru că eu luasem atitudine. În sfârşit.

Cu timpul telefoanele s-au rărit. Ieşirile la fel. Oameni noi au început să apară în viaţa mea. Oameni care nu se văitau, care aveau planuri fel şi fel, ca şi mine, care doreau să schimbe ceva şi, chiar dacă nu ştiau cum, le potriveam noi împreună, mână de la mână, şi scoteam până la urmă de-o idee întreagă, care funcţiona… sau nu. Dar ne mişcam. Încercam. Până ieşea ceva. Şi am decis să-i păstrez pe ăştia. Şi numărul lor creşte încă pe zi ce trece. Şi da, îi păstrez din suflet. Pentru că mă motivează, mă ambiţionează… mă fac să simt speranţa până în măduva oaselor şi dincolo de ea. Şi pentru că, avându-i alături, scot tot ce am mai bun în mine. Chiar şi cei care vin şi-şi întind problemele la mine pe masă, chiar şi ei mă fac să cresc pe zi ce trece. Pentru că vor. Important e că vor. Că vrem. Că facem ceva. Că ne mişcăm şi ne schimbăm şi noi odată cu schimbarea care… oricum are loc.

Chiar dacă schimbăm planuri de la o săptămână la alta, de la o zi la alta, poate chiar de la o oră la alta, important e că le sucim, le analizăm, mintea merge, conştiinţa merge şi ea, iar cerul ne aude, vede că vrem. Şi ne oferă.

Conştientizarea şi asumarea situaţiilor şi emoţiilor din viaţa noastră ne sunt cel mai mare sprijin înspre reuşită. Prezenţă. Obiceiuri zilnice de a ne observa şi de a ne echilibra gândirea. Identificare a ceea ce ne face rău. Dependenţe care ne sufocă. Relaţii care nu merg. Tot. Ce este esenţial, peste toate astea… să nu ne oprim. Sau nu… în primul rând să pornim. Să ne-apucăm odată de ele!

Lasă un răspuns